Il priveam cu respect si cu duioasa admiratie peste masa la care eram adunati. Avea acum degetele de la maini rasucite si deformate de reumatismul poliarticular. Fata ii era brazdata de riduri. Ochii ii erau insa la fel de frumosi si ageri, cu sclipiri de otelita invartosare. Era, dincolo de bruma varstei, acelasi teleormanean plin de ravna pentru Domnul si vesnic pornit impotriva dusmanilor dinauntru si dinafara ai Imparatiei; un munte de sentiment navalnic ascuns sub platosa unor purtari dure si doar aparent taioase.

Il cunosteam din anii cand m-a primit sa „fac practica” in bisericile din cercul Alexandria. Il vazusem acolo daruindu-se lucrarii cu o rara lepadare de sine. Alerga intre Tiganesti, Nenciulesti si Alexandria ca un Samuel modern intre Mitpa, Ghilgal si Bethel (1 Sam. 7:15). Mergea cu bicicleta sau cu motoreta. Primavara, toamna si iarna, cand vremea era rece si vantul taios, se infasura cu ziare pe sub haine si disparea pe soseaua serpuitoare. Reumatismul de azi este dobanda investitiilor de entuziasm de pe vremea aceea.

Ii cunosteam vorba ascutita si strecurata cumva viclean, cu gand sa prinda sau sa-si surprinda glumet interlocutorul. Ma pacalise de multe ori in felul acesta. Intr-o dupa amiaza, cand ma ducea spre Tiganesti cu motoreta, mi-a strigat prin vant, peste umar: „Am sa-ti arat Tiganestiul nou!” si a dat cu capul inspre coama dealului. Ca bucurestean obisnuit cu noile cartiere de blocuri, m-am uitat nedumerit spre costisa golasa si i-am strigat inapoi: „Nu inteleg.” „Acolo e cimitirul”, mi-a raspuns fericit ca „ma dusese.”

Ce fel de crestin era fratele Pascu aflasem de mult de la tata: „Cand, dupa depunerea memoriului, ne-a arestat pe cei din Bucuresti, Pascu a fost arestat si el la Alexandria. Dupa multe zile petrecute la securitatea din Alexandria, Pascu a venit la Bucuresti, la noi, ca sa nu avem numai noi cinstea sa suferim pentru Evanghelie.”

Tot de la tata am stiut si ca sub aparenta duritate, fratele Pascu este un sentimental irecuperabil si „lesne varsatoriu de lacrimi” (ca sa nu spun plangaret). Odata, cand tata, care a plans ultima data in viata lui in copilarie, langa trupul fara viata al mamei sale, refuza parca sa verse lacrimi intr-o partasie in care toti ceilalti plangeau, taica Pascu i-a strigat in gluma: „Ba Vasile, tu n-ai apa in cap, d-aia nu plangi! N-ai apa in cap. Asa zice Ieremia in capitolul 9: „O! De mi-ar fi capul plin cu apa, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, as plange zi si noapte …” Tu n-ai apa in cap, de aia nu poti sa plangi.”

De plans, fratele Pascu n-a plans si nici nu s-a plans niciodata din cauza greutatilor materiale sau din cauza persecutiilor si arestarilor. Militienilor din zona „le era drag” sa-l tachineze si sa-l opreasca pe motive imaginare din rutele lui misionare. Atunci il puneau sa stea in picioare la un colt de incapere-carcera, dupa ce ii luasera in batjocora sireturile de la pantofi si cureaua de la brau, „ca sa nu se spanzure cu ele.”

Anunțuri