Noiembrie 2000. As putea numi ce urmeaza: „O lectie neasteptata dintr-o sursa necautata”, sau „Leac pentru oboseala cauzata de ingrijorarea nenecesara.”

Dupa intrunirea pastorilor romani de pe coasta de vest a Americii, m-am grabit sa plec intr-o statiune turistica din apropierea parcului national Yosemite. Eram stresat la maxim. Doctorul ma sfatuise s-o iau mai incet, altfel ficatul si nervii mei ma vor duce „la pamant.”

De obicei, oamenii vin din toata lumea acolo ca sa joace golf. Eu m-am dus sa dorm; sa stau in casa si sa nu ma intalnesc cu nimeni; sa nu ma gandesc la nimic. Urmaream sa fug „in hanul de la marginea pustiei” de care vorbea Ieremia” (Ieremia 9:2). Tanjeam sa ma odihnesc si sa ma reancarc cu energie spirituala cum spune psalmistul:

„Eu zic: „O, daca as avea aripile porumbelului, as zbura, si as gasi undeva odihna!” (Psalm 55:6)

„Pe cand voi va odihniti in mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt acoperite din argint, si penele lui sunt de un galben auriu.” (Psalm 68:13)

Liliana, doctorita care se ocupa si cu biblioteca de la biserica noastra mi-a dat sa citesc: „The hidden link between Adrenalin & Stress” („Legatura ascunsa dintre adrenalina si stres”) scrisa de doctorul crestin Archibald D. Hart. Am luat-o mai mult din politete si am rasfoit-o cumva doar din obligatie, ca sa pot sa-i spun ca am citit-o…
Redau mai jos, asa cum le-am inteles eu, doua din extraordinarele constatari ale acestui medic crestin.

„Nu de mult, am tinut un curs de „Stress management” pentru un grup de pastori aflati in concediu la munte. Frumusetea naturii din jur era un cadru ideal pentru relaxare, asa ca, timp de o saptamana, am cautat sa-i invat pe acesti bravi ostasi ai lui Christos cum sa-si ingrijeasca trupul si sufletul pentru a nu cadea victima stresului.

Dimineata, meditatia si rugaciunea erau conduse de unul din pastorii batrani, fost ani de zile in fruntea denominatiei lor, umblat prin toate bisericile, cunoscut de toti si care se bucura de multa cinste si respect in ochii tuturor celor prezenti.

In cea din urma zi a cursului, spre totala mea surpriza batranul a anuntat ca tema mesajului din dimineata aceea avea sa fie o rugaciune: „Ma rog Domnului sa muriti toti inainte de a va termina lucrarea.”

Un asemenea anunt m-a socat si m-a jignit personal pentru ca toata saptamana incercasem sa cladesc spre o cu totul alta concluzie: „Invatati sa va ingrijiti ca sa nu muriti inainte de vreme, cu lucrarea neterminata.” Ii sfatuisem sa nu se risipeasca in prea multe directii si sa se concentreze doar asupra celui mai important lucru. Mi-am zis ca omul acela mi-a ascultat toate prelegerile, dar n-a fost de acord cu nici una dintre ele, iar acum, in loc sa ma ia deoparte si sa mi-o spuna personal, dorea sa ma contrazica in mod public si sa ma umileasca.

Pe masura ce-l ascultam insa, gandurile mele, ostile mai intai, au inceput sa-i dea dreptate, iar la sfarsit, mi-am dat seama ca omul nu numai ca era de acord cu prelegerile mele, ci le ridica acum pe un alt plan, mai inalt, necunoscut mie pana atunci. Dintr-o data, toata viata mea mi-a trecut pe dinaintea ochilor si, venit acolo sa-i ajut pe ceilalti, m-am trezit eu insumi ajutat si privilegiat sa inteleg un lucru care avea sa-mi schimbe intreaga mea filosofie de viata.

Batranul predicator nu pleda pentru o moarte venita inainte de vreme. Dimpotriva, el se ruga ca Dumnezeu sa ne dea o viata lunga si plina de roade. Ideia lui era insa ca nu trebuie sa uitam ca lucrarea lui Dumnezeu nu se sfarseste niciodata cu noi. Ne-a citit din Evrei 11 ca „toti acestia au murit fara sa primeasca ceea ce le fusese fagaduit (v.13). Abel, Enoh, Noe, Avraam, Sara, Isaac, Iosif, Moise, Rahav – toti au trait „prin credinta” si au murit „in credinta” inainte de a putea sa-si vada implinite visele.

Singurul stapan al lucrarii, singurul care o face de la inceput pana la sfarsit este Dumnezeu. Noi avem doar harul sa fim alesi „colaboratori” (impreuna lucratori) cu El pentru o vreme, pentru un anumit segment de lucrare, pentru o anumita etapa. Numai Dumnezeu este Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul. Noi, toti ceilalti, suntem doar „in parte” , cunoastem „doar in parte” si lucram tot asa, doar „in parte.”

Avraam a murit fara sa intre in stapanirea tarii promise. N-a primit de la Dumnezeu nici o palma de pamant din Canaan. Ce-a avut, a trebuit sa cumpere pe banii lui ca loc de inmormantare pentru Sara.

Iosif a sfarsit-o in Egipt, tanjind ca macar dupa moarte, oasele lui sa fie duse la odihna in tara promisa.

Moise a scos poporul din Egipt, dar n-a intrat nici el in Canaan. S-a rugat de Dumnezeu sa-l lase, dar Dumnezeu i-a spus: „Nu! Destul!”

Ieremia a plans pana n-a mai avut lacrimi pentru Israel si a murit, tarat de neascultarea poporului, tocmai in Egipt.

Pavel a stat in anii cei mai activi in inchisoare, iar apoi a murit, inca tanar si plin de planuri, la Roma.

Ioan a plans de grija bisericilor pe insula Patmos si Dumnezeu I s-a aratat purtator de stele in mana, asigurandu-l ca bisericile nu sunt responsabilitatea lui, pentru ca este un Altul care le poarta.

„Toti acestia, macar ca au fost laudati pentru credinta lor, totusi n-au primit ce le fusese fagaduit” (Evrei 11:39).

Este in intentia lui Dumnezeu sa nu imparta slava cu nimeni. Nimeni nu este deajuns pentru a face „lucrarea” toata.

„Sunt felurite daruri, dar este acelasi Duh;
sunt felurite slujbe, dar este acelasi Domn;
sunt felurite lucrari, dar este acelasi Dumnezeu,
care lucreaza totul si in toti” (1 Cor. 12:4-6).

Fireste ca exista un motiv pentru care toti acestia nu si-au vazut implinite visurile cu ochii. Dumnezeu nu este un tiran arbitrar si sadic. El nu se bucura sa ne vada infranti si redusi la tacere. Nu! El are un plan mult mai mare decat acesta. De fapt planul lui Dumnezeu este ca intr-o zi „sa ne dea ce este al nostru” si sa stam pe scaunul de domnie impreuna cu Christos. Deocamdata insa, El are o alta prioritate cu noi. El vrea mult mai mult sa-si incheie lucrarea „in noi”, decat sa-si termine lucrarea „prin noi”. Dumnezeu si-a asumat riscul de a-Si face lucrarea cu oameni nepriceputi, pe care-i califica la locul de munca. Din cauza nevredniciilor si cate o data din cauza nemerniciilor noastre, Domnul Isus isi zideste Biserica Sa uneori „prin noi”, alteori „pe langa noi”, si nu de putine ori chiar „impotriva noastra”, iar ca sa ne tina smeriti si deschisi la imprimarea caracterului Sau in inimile noastre, El nu ne lasa sa-L ajutam decat „in parte”, lipsindu-ne adesea de satisfactia implinirii dorintelor si planurilor noastre.

Pentru Dumnezeu „desavarsirea noastra” este mult mai importanta decat „desavarsirea” lucrarilor noastre. El isi poate duce lucrarea mai departe si fara noi, dar noi nu putem merge mai departe decat in masura in care El ne desavarseste.

” … pentru ca Dumnezeu avea in vedere ceva mai bun pentru noi, ca sa nu ajunga ei la desavarsire fara noi” (Evrei 11:40).

Ca sa ne termine, Dumnezeu are nevoie sa ne lase de multe ori cu lucrurile neterminate.
Multe din tensiunile acumulate in stresurile noastre sunt datorate confuziei noastre. Prioritatile noastre aseaza obsedant inaintea noastra lucrarile incepute si pe care le vrem terminate. Am vrea sa punem numele nostru pe ele; jinduim sa ramanem in amintirea si stima celor din jur prin ele. Dumnezeu insa nu se grabeste sa ne asculte. El vrea sa ne convinga de faptul ca „lucrarea” este a Lui, nu a noastra; ca El este stapanul, noi doar ispravnici angajati vremelnic. Noi suntem gata sa dam mana si cu … dusmanul ca sa trecem puntea spre implinirea scopurilor noastre. Dumnezeu ne pune adesea piedici in cale si este pasionat doar in „desavarsirea” noastra launtrica. Intr-o astfel de analiza, ar trebui sa ne dam seama ca singura lucrare in care progresul lui Dumnezeu depinde de participarea noastra este lucrarea Lui … in noi insine. Restul este deja hotarat din vesnicie si curge in matca implinirilor istorice printr-un plan perfect in care fiecare fractiune de secunda este minutios calculata si folosita.

Singura atitudine care ne este recomandata ca „ispravnici” angajati la stapan este sa spunem in fiecare dimineata: „Doamne, iata care sunt planurile mele pentru azi. Te rog sa te simti insa liber sa modifici pe oricare dintre ele.”

Iata care a fost cea de a doua constatare a doctorului Archibald.

Ca predicatori, trebuie sa nu confundam excitarea produsa de un val de adrenalina, cu adevarata spiritualitate. Adrenalina este raspunsul dat de organism in fata stimulilor externi, este felul nostru de a ne „ridica” pentru un scurt timp deasupra functionarii noastre obisnuite. Privit medical, surplusul de adrenalina este o „biciuire” a potentelor noastre fizice si spirituale.

O mama care-si vede copilul in pericol se transforma, printr-un val de adrenalina, intr-o leoaica in stare de orice. Un tata a ridicat odata o intreaga masina care ameninta sa-i striveasca copilul. Mintea romanului functioneaza mai bine cand „este pusa la colt”; etc. etc.

O astfel de eliberare de adrenalina produce insa o uzare prematura a muschilor si a nervilor nostri. Ea este urmata invariabil de o perioada de oboseala, numita stres.

Nu orice stres destructiv este insa si neplacut. Multi predicatori experimenteaza o stare de surescitare cand predica, o stare vecina cu extazul sau cu pasiunea. Desi este fizic distructiva, ea poate fi receptata uneori ca „placuta” si „stimulanta.” Cu vremea, ea risca sa devina „normala”, iar noi riscam sa ajungem sa tanjim dupa ea si sa ne socotim vinovati daca nu o atingem.

O astfel de stare este periculoasa din punct de vedere spiritual. Noi ajungem dependenti de adrenalina pentru ca sa ne simtim bine. Suntem in situatia drogatilor care au nevoie de o „doza” pentru a se simti bine. Este foarte periculos sa echivalam entuziasmul cu spiritualitatea.

Multe manifestari ale unei asa numite „spiritualitati” au ajuns astazi sa fie legate de excitari autostimulate care produc un excendent de adrenalina, iar aceasta este o stare de extaz a sufletului, nu o inaltare reala a duhului. O multime de sfinti adevarati ai lui Dumnezeu si-au trait starile de adevarata inaltare spirituala in singuratate si liniste, nu in galagia unui discurs patimas rostit in fata multimilor cazute in admiratie.

Multi sfinti de azi urmaresc insa doar extazul emotional ieftin si excitarea entuziasmului de duzina.

Cand eram tineri, impreuna cu sotia ne-am imprietenit cu o alta familie tanara si doream toti patru sa atingem o experienta mai profunda de spiritualitate. Noi ne-am zis ca pentru cresterea spirituala este nevoie sa ne alaturam unei biserici serioase, sa ne incadram in lucrarea ei si sa fim madulare credincioase, responsabile si harnice in lucrarea de marturie.

Prietenii nostri au spus ca simt nevoia de mai multa energie si entuziasm pentru a creste spiritual si au plecat din biserica. Fara sa se integreze deplin undeva, ei au colindat din biserica in biserica, mereu in cautare dupa ceva deosebit, dupa ceva care sa-i entuziasmeze. De indata ce stilul de predica sau de inchinare le devenea prea obisnuit, nu se mai simteau „miscati” si plecau in alta parte. Cam la fiecare trei luni, schimbau o adunare cu alta, revenind chiar in unele biserici ale caror amintiri se estompasera deja suficient ca sa aiba aparenta unor lucruri noi.

Am aflat mai tarziu ca acesti prieteni ai nostri, dupa trei ani de plimbare dintr-un loc in altul, s-au declarat deziluzionati de crestinism si au renuntat cu desavarsire sa mai mearga la biserica. In schimb, ei au inceput sa inlocuiasca „senzatiile tari” din serviciile bisericilor cu alte senzatii asemanatoare date de spectacolele si petrecerile „din lume.”

Au trebuit sa treaca un numar de ani pana ce am inteles care fusese greseala prietenilor nostri. Ei confundasera excitarea data de infuzia de adrenalina cu cresterea spirituala. Ori de cate ori trupurile lor erau scoase din amorteala, ori de cate ori sentimentele lor erau „miscate” de atmosfera din jur ei credeau ca au parte de crestere spirituala. Daca nu aveau parte de „senzatii tari”, credeau ca pierd vremea degeaba.

Cel mai trist lucru despre o astfel de confuzie este faptul ca ea lucreaza tocmai impotriva adevaratei cresteri. De ce? Pentru ca atunci cand confundam excitarea produsa de adrenalina cu spiritualitatea incepem sa ne cultivam senzatiile trupului, nu adevarata inchinare catre Dumnezeu!

Se cade sa invatam iarasi adevarul scris de Petru pentru femeile evlavioase, dar valabil si pentru cei ce vor sa fie barbati duhovnicesti inaintea Domnului: „Podoaba voastra sa fie … omul ascuns al inimii, in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:3-4).

Completarea unui prieten: Draga Daniel, Extrem de interesant acest text. Ma rog pentru tine, asa cum ma rog si pentru mine, sa nu ne luam niciodata prea in serios. Se zice, si pe buna dreptate, ca sunt pline cimitirele de oameni indispensabili. Cu deosebita prietenie, Danut Manastireanu

Anunțuri