Ce poate fi in intalnirea dintre niste crestini si o persoana care vine in vizita in America ? Oare se pot intemeia in acele conditii niste relatii suficient de puternice pentru ca Dumnezeu sa le foloseasca spre mantuirea celui pierdut ? La aceste intrebari indreptatite si la multe altele, ati putea gasi un raspuns intr-un interviu realizat de Radio Vocea Evangheliei - Timisoara, emisiunea “Vieti schimbate”:

Reporter: Oana, spune-ne, pentru inceput, cateva cuvinte despre tine, familia ta si copilaria ta.
Oana Stoian: Tatal meu a fost primar in timpul comunismului si in familia noastra cel mai mult s-a discutat doctrina comunista. Aceasta m-a marcat foarte mult pentru ca nu mi-am putut dezvalui sufletul si adevaratul meu fel de a fi.
Eu si sora mea trebuia sa invatam intotdeauna foarte bine. Am facut lectii de vioara si de fiecare data cand erau intalniri comuniste de primari sau cu alt scop in casa parintilor mei, noi eram chemate ca un fel de papusi care trebuia sa ne facem jocul. Trebuia sa mergem sa cantam, n-aveam voie sa spunem nimic, decat sa zambim si sa iesim dupa aceea.

Rep.: Ce in afara acelor intalniri, puteai discuta cu parintii tai despre gandurile sau dorintele tale?

Oana S.: Vazuta din afara, noi am avut o relatie perfecta. Tatal meu era omul perfect, care se ingrijea de copii si nu ne lipsea absolut nimic, mai ales in vremea comunismului. Ii multumesc foarte mult si-l apreciez, dar in viata noastra personala tatal meu niciodata nu mi-a spus ca ma iubeste. si mi-am dorit atat de mult sa-l aud spunandu-mi asta. Un alt aspect din copilaria mea este ca intotdeauna pe tatal meu il interesau mai mult parerile celorlalti, decat ce spuneam noi. Daca eram vazute bine de cei din exterior, de primarii sau de membrii de partid care veneau pe vremea aceea in casa noastra, noi eram gratiate si primeam recompensa, daca nu, eram pedepsite.
Mama mea este si dansa o femeie foarte sensibila, dar si-a ascuns acest lucru sub o imagine publica. Am facut si eu acest lucru si inca il mai fac. Zambesc intotdeauna si ce este in sufletul meu nu stie nimeni, decat Dumnezeu.
Aceasta mi-a adus un gol in inima pe care am incercat sa-l umplu cu tot felul de lucruri. Eram un om foarte singur, considerat fericit din afara, dar in spatele usilor inchise se ascundea o mare tristete, o mare singuratate, o mare nevoie de iubire, un gol care mi-a adus multa nefericire, lipsa de pace si bucurie si poate o mare nemultumire pentru tot ce aveam.

Rep.: Vorbesti despre “masca”î - in momentul nr.1 scoatem masca X, in momentul nr.2, masca }, si foarte rar aratam ceea ce este de fapt in sufletul nostru. Cum a decurs in continuare viata ta?

Oana S.: Dupa intrarea la facultate, am fost numita sefa de grupa, dupa medie, apoi sefa de an. Acest lucru mi-a creat probleme pentruca la un moment dat am fost invitata in biroul unui profesor si rugata sa dau informatii despre colegi. N-am stiut prea multe despre aceste lucruri, dar am spus “nu”î de la inceput. Acest refuz m-a costat foarte mult si am suferit mult. Am fost data afara din partidul comunist si am fost schimbata din functie. In anul 3, care era cel mai greu an, m-am luptat din rasputeri sa-l termin cu nota 10, si am reusit.

In 1992 am terminat facultatea, si am inceput rezidentiatul in Pneumoftiziologie la Spitalul “Victor Babes”î din Timisoara, sub conducerea d-lui Conf. Dr. Voicu Tudorache. Acest lucru a avut o importanta deosebita pentru mine din punct de vedere profesional, dat fiind faptul ca dansul este un om foarte bine pregatit, dar mai ales din faptul ca dansul este crestin, un “pocait”î, cum ne numim noi, si dansul mi-a vorbit prima data despre Dumnezeu. Am inteles ca Dumnezeu este Cel care poate sa ne dea iubirea. Nu stiu cat de mare atentie am dat acestui lucru, mi se parea supranatural sa existe o Persoana care sa-mi dea ceva ce nu primisem atatia ani de la oamenii din jurul meu care spuneau ca ma iubesc.

Rep.: Si culmea, fara sa ceara nimic!

Oana S.: Da, acesta era cel mai important lucru. Dumnezeu ne ofera gratuit iubirea Lui. si aceasta a venit intr-o perioada cand lucram pana la epuizare, pentruca fugeam de mine insami si nu stiam lucrul acesta. Incercam sa-mi umplu timpul cu lucruri care m-ar tine departe de mine. Eram o profesie, nu un om, nu aveam o viata de om.

Dumnezeu a vazut ce se intampla de fapt cu mine si mi-a dat ocazia ca-n 1995 sa merg in Statele Unite. In California am cunoscut o familie de pocaiti baptisti si am locuit la dumnealor. M-a miscat faptul ca-n acea casa era o liniste si o pace nemaipomenite, ceva ce nu puteam descrie si care imi dorisem sa am si eu. Si sotul si sotia mergeau impreuna la biserica, studiau Biblia, se bucurau impreuna. I-am intrebat: “Cum puteti avea o astfel de viata?”î. Mi-au raspuns: “Domnul Isus ne-a dat aceasta bucurie”, lucru pe care la vremea respectiva eu nu-l intelegeam. Nu stiam cine este acest Domn Isus. Atunci dansii m-au invitat la orele de rugaciune pe care le tineau in casa dumnealor. A fost ceva foarte caraghios pentru acea vreme, pentruca se rugau cu voce tare, iar eu nu stiam sa ma rog deloc. Nu intelegeam nimic, eram confuza, dar doream sa am si eu acel lucru pe care l-am vazut la acea familie.
La acele sedinte de rugaciune a participat si socrul pastorului Daniel Branzei din Los Angeles, fratele Traian Ban, care s-a ocupat ulterior foarte mult de mine si ii multumesc si pe aceasta cale. Mi-amintesc cu placere si de altii, printre care de fratele Andi Cristea, care era avocat, de fratele Daniel Branzei si de familia Yifrea, la care locuiam eu. Ne strangeam, studiam Biblia, cantam …

Rep.: Era un fel de Biserica in casa.

Oana S.: Da. Acolo mi s-a explicat ce inseamna pacatul si ca am nevoie de iertarea de pacate, pe care doar Dumnezeu ne-o poate da. L-am rugat pe Domnul Isus Cristos sa intre in viata mea si in inima mea si sa ma curateasca, pentru ca sunt o pacatoasa si nu am nici o sansa fara El.
Intre timp am primit o bursa medicala la Universitatea din Ne[ }or\. In 26 ianuarie 1997 am fost botezata la Biserica “{est Side Baptist Church”î din Rochester, Ne[ }or\. Odata cu acea marturie publica, de care imi amintesc cu bucurie si infrigurare, am spus “Nu”î pentru totdeauna pacatului si am avut constiinta clara ca Dumnezeu m-a iertat. Stiu ca absolut tot ce a fost in trecut a fost iertat, am devenit o persoana noua.

Rep.: Esti fericita acum?

Oana S.: Da, acum sunt fericita.

Rep.: Scrie-ne o reteta pentru fericire ...

Oana S.: Acum spun si eu aceeasi reteta pe care acea familie din Statele Unite mi-a dat-o: Domnul Isus.
Dupa cateva luni de la botez, Dumnezeu a inceput sa ma foloseasca in lucrarea Lui. Din Mai 1997 am inceput sa lucrez cu copiii la Rochester Famil] Mission, o organizatie de ajutorare a oamenilor saraci. Acolo am deschis un fel de gradinita in care veneau copii si faceam cu ei lucru manual, sport, ore de citire, povesti biblice, jocuri.

In Noiembrie 1997 m-am intors in Romania. Parintii mei erau foarte ingrijorati ca m-am pocait, dar au vazut fericirea mea, bucuria care era in mine, pacea, rabdarea mea. Dumnezeu i-a schimbat si pe ei foarte mult.
Acum sunt membra la Biserica Baptista nr.3 “Emanuel”î din Timisoara. Am fost in prima mea misiune in Oltenia cu sora Alina Birgean, sotia pastorului Marius Birgean, cu surorile Dana Costea si Maria Hateg.
Dumnezeu m-a ajutat sa-mi folosesc darul pe care mi L-a dat: sa ii iubesc pe copii si sa ma ocup de ei.

Epilog: Sora Oana Stoian lucreaza in prezent cu copiii de la Biserica Emanuel din Timisoara, cu copiii tigani de la Biserica Speranta din Timisoara si in mod deosebit cu copiii strazii, copiii din canale.
Acest interviu a fost difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei, in cadrul emisiunii “Vieti transformate”î. Realizator Ioan Ciobota.

Oare cate interviuri de genul acesta ar putea fi luate ? Cati oameni L-au cunoscut oare pe Isus Christos prin viata acestor mici comunitati de romani crestini raspandite providential prin toate colturile lumii ca sa-i poata gazdui pentru o vreme pe romanii plecati temporar de acasa ? Numai Dumnezeu stie!

Se spune ca daca absenta ta nu este bagata in seama de nimeni, nici prezenta ta nu conteaza. Acum, cand fratele Marcu Nichifor s-a dus dintre noi, mi-a ramas in suflet un dor nesfarsit fara sanse de potolire de partea asta a curcubeului.

Marcu Nichifor a fost unul dintre cei pe care Dumnezeu ii daruieste la singular in fiecare generatie. Asemenea lui au fost Simion Cure, Alexa Popovici, si alti astfel de oameni “nepereche.”

Anul trecut, Nelu Gug prietenul si colegul meu de la Sacramento, dupa o privire aruncata in zare si dupa un oftat care descatusa o durere venita din adancuri, mi-a spus:

“Ce ne facem Daniel, ca se duc “mai marii” nostri? Acum, dupa moartea fratelui Alexa nu mai am pe cine sa critic, dar nu mai am nici de la cine sa invat! Ce mare om a fost Alexa Popovici! Ce mare om a fost Simion Cure! Nu i-am pretuit destul atunci cand erau printre noi, iar acum, cand tinerii se uita la noi asa cum ne uitam noi altadata la dansii, ma ia frica! Iti dai seama in ce papuci mari trebuie sa ne bagam noi picioarele? Mai marii nostri au fost oameni mari … Vom putea noi sa fim ce au fost ei pentru generatia asta care se ridica?”

Unic in felul sau, Marcu Nichifor a fost intre putinii baptisti care au avut un continut si o inclinatie “mistica” (in sensul bun al cuvantului). Imi este foarte greu sa explic ce m-a fascinat mai mult la acest om cu o personalitate asa de enigmatica. Semana cu un fel de Ilie Tisbitul, pentru care rugaciunea era cheia care descuia domeniul miraculosului, domeniu care pentru noi ceilalti era sinonim cu acela al imposibilului.

Cand ma gandesc la el, imi vin in minte niste cuvinte ale celebrului psiholog austriac Carl Gustav }oung. Nebagat in seama pe timpul mai celebrului Sigismund Freud, dar readus in atentia publicului dupa ce a iesit la iveala frauda experimentelor lui Freud, Carl Gustav a fost intrebat de unul din ziaristi: “Domnule, }oung, un psiholog de talia dumneavoastra mai crede in Dumnezeu?” Raspunsul acestui crestin de elita a fost: “Nu domnule, nu mai cred in Dumnezeu. Acum Il cunosc pe Dumnezeu! A crede inseamna a face un salt in necunoscut, a presupune existenta Cuiva care conduce universul. Eu nu mai cred de mult! M-am intalnit personal cu Dumnezeu la Crucea Domnului Isus si de atunci Il cunosc si umblu cu El toata ziua.”

Nichifor Marcu a fost un astfel de “cunoscator” al lui Dumnezeu, un “prieten” care a stiut sa caute si sa pretuiasca tovarasia Celui care a umblat odinioara in acelasi mod cu Enoh, cu Ilie si cu ceilalti mari oameni de pe paginile Bibliei. Marcu Nichifor L-a “experimentat” pe Dumnezeu.

S-a nascut la 11 Martie 1912 in satul Dinauti, judetul Hotin din Basarabia. La varsta de 18 ani, s-a inscris la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti. A urmat de asemenea Facultatea de Teologie Ortodoxa, unde a studiat greaca si ebraica.

In anul 1938, la varsta de 26 de ani, a fost numit predicator la biserica baptista “Speranta” din Arad.
Intre anii 1941-1946 bisericile au fost inchise. Marcu a predicat atunci la grupuri de crestini adunate prin case.

Tot in aceasta perioada, multe din predicile lui au fost publicate in revista “Farul crestin”.

Cand, in 1947, bisericile au fost redeschise, Marcu a fost ales pastor la biserica baptista “Golgota” din Bucuresti, unde a functionat alaturi de Jean Stanevschi si de Vasile Branzei, tatal meu. In aceasta perioada a fost numit si misionarul tineretului din Romania.

La varsta de 38 de ani, Marcu Nichifor s-a casatorit la Iasi cu Ariadna Voitcu.

Din cauza persecutiilor a fost dat afara din servici si, intre anii 1956-1963 a lucrat ca si cosar. I-a placut viata de cosar si a predicat in toate casele unde era chemat sa curete. A fost unul din putinii evanghelisti care se ducea prin carciumi si prin cele mai decazute locuri ca sa predice Evanghelia la betivi si declasati.
In 1963 a fost chemat sa pastoreasca Biserica Baptista din Iasi, unde a lucrat pana in anul 1970, cand a fost iarasi dat afara de autoritati. Motivul dat pentru demiterea si apoi expulzarea lui din Iasi a fost ca a primit pe Vasile Moisescu din Arad sa predice in biserica si ca a contribuit la convertirea preotului calugar Dumitru Zamisnicu, cu care apoi a continuat sa colaboreze in biserica.

De la Iasi, Marcu Nichifor a fost deportat in Yara Oasului, unde a stat zece luni. De acolo a fost trimis de Departamentul Cultelor sa fie pastor la Caransebes. A lucrat acolo 21 de ani, pana ce a venit noul pastor, Belciu Busuioc.

Dupa cativa ani grei de suferinta si dureroase limitari, Marcu Nichifor a murit la Iasi.

Uneori, este suficient daca, dintre toti oamenii care te inconjoara, singurul care te intelege este … Dumnezeu.

Fratele Marcu Nichifor a trait ca un crestin mereu “ratacitor”, un fel de Samuel plecat mereu sa cerceteze poporul de-a lungul si de-a latul tarii. A fost un om cu o personalitate profunda si bogata, un foarte priceput psiholog, un cititor cu o preocupare enciclopedica si, mai ales, un excelent evanghelist “de la om la om.”

Se spune, pe drept cuvant, ca este cu neputinta sa intelegi un mistic. Ca sa-l patrunzi, ar trebui sa poti repeta experientele lui, ori asa ceva nu este la indemana oricui.

Din fericire, de la Marcu Nichifor avem propria lui marturie, asa cum a aparut ea in cartea “Perle si comori”, sub ingrijirea prietenei mele Genovieva Beatie, fosta Sfatcu.
Urmariti impreuna cu mine cum a avut loc “desteptarea” lui spirituala:

Mai intai, Nichifor a trebuit sa se desfaca din mreaja de minciuna care a fost aruncata peste o intreaga generatie:

“Prin partile noastre s-a intamplat un caz, cand un mort a fost dezgropat de niste hoti si a fost gasit viu. S-a facut multa valva cu intamplarea aceasta. Tot asa se poate intampla si in viata ta: sufletul tau sa fie ingropat de viu si sa-l tii o viata intreaga prizonier.
Asa faceam si eu, dar nu stiam.

Ce grozav! Sa nu stii ca ai suflet! Pe la 15 ani, tarana si murdariile, filosofii de tot felul l-au ingropat de viu. Sufletul meu era ingropat si pecetluit in groapa vietii mele.

Am fost surprins la inceput, cand am auzit pentru prima oara ca nu am suflet. Apoi m-am obisnuit cu ideea aceasta. Am citit, am recitit si m-am convins ca nu am suflet. Mintea mea de copil primea toate prostiile sarlatanilor materialisti. Rugaciunea pe care, cu gingasie, mi-o turnase tatal meu in suflet cand eram la pieptul lui de sase anisori, imi devenise straina si nefolositoare. Eram acum rece si nepasator fata de tot ce era vesnic si sfant. Pot spune ca necredinta in cele sfinte imi inlantuia sufletul si eram chinuit grozav. Incercam mereu prin studii sa inlocuiesc criza sufleteasca, dar roata vietii ma ameninta cu prabusirea.” (“Perle si comori”, pag. 24)

Atingerea lui Dumnezeu si “desteptarea” nasterii din nou l-a surprins mai intai, dar apoi l-a indreptat hotarator spre lumina:

“Nu cunosc bine ce s-a intamplat, dar deodata sufletul meu s-a trezit din somnul mortii. Dumnezeu a lucrat mult, dar eu am vazut putin. Stiu numai ca lumina a venit asupra mea. Pamantul a fost rupt, iar sufletul a dat navala spre Dumnezeu ca o furtuna.

Pana sa-mi dau bine seama despre ce e vorba, m-am trezit un om nou si linistit, la picioarele Mantuitorului meu.

Sa caut - nu stiam; sa ma rog - nici atat. Dar cu toate acestea cautam cu tot sufletul si ma rugam aproape tot timpul. Domnul Isus devenise o persoana reala in viata mea.

Eram mirat de noua mea viata. Puterea de a ma mania, de a injura, de a ma certa, de a minti, a disparut. In schimb, ma bucuram nespus de mult, cu o bucurie pe care n-o cunoscusem pana atunci; si din aceasta bucurie izbucneau laude si glorie lui Dumnezeu.

Sufletul meu a inceput sa traiasca fara intrerupere in prezenta lui Dumnezeu, in Imparatia Lui. Asa vrea El. Daca ma impotrivesc, nu-i bine. Imi cere intaietate si trebuie sa I-o dau.” (Idem, pag. 26)

“Spiritul este pretentios in felul lui. Si de ce n-ar fi? N-a stat deajuns inchis si fara comunicare cu Dumnezeu? Sa-i facem si lui pe voie, caci noua ne-am facut cat am vrut, atunci cand pacatul era domn si stapan in viata noastra.

Spiritul meu se poarta cateodata ciudat cu mine. Nu ma lasa sa dorm si sa ma odihnesc decat tarziu, dupa miezul noptii. Imi sopteste cu glasul dulce: “Sa veghem.”

Alteori, pe la doua sau trei noaptea, ma trezeste cu acelasi: “Sa veghem.” Nu-l intereseaza la ce ora m-am culcat; ci cand flamanzeste, vrea sa stea la masa cu Tatal si cu Fiul (Apoc. 3:20). Si de ce m-as impotrivi? Cand ma impotrivesc, vad cu dezamagire ca si pentru corpul meu e mai buna vegherea decat somnul.

Cand eram copil mic, nu stiu cum ma obisnuisem sa ma scol pe la miezul noptii si sa plang, ca apoi sa capat de mancare. Aceasta devenise o regula. Spiritul din mine insa nu are nici o regula. El nu are nici un timp precis. El nu vrea sa stie de zi sau noapte. Lui nu-i pasa de aranjamentele noastre omenesti. Te miri cand, deodata, ii vine dorul sa urce din sferele pamantesti la cele ceresti.

Alta data, nu stiu din ce cauza, din zori si pana noaptea tarziu, spiritul meu sta langa Domnul, in fata Lui si cu nici un chip nu s-ar lasa induplecat sa intrerupa legatura sfanta cu Dumnezeu. In asemenea imprejurari, mirat de purtarea lui neinteleasa, imi continui lucrul aici pe pamant ca si cand nimic deosebit nu s-ar fi intamplat”

“Am avut multe experiente ciudate cu spiritul meu, pana ne-am cunoscut mai bine.

Odata, eram la masa cu un frate, dar spiritul meu dorea, in mod deosebit si foarte urgent, sa stea la masa cu Dumnezeu. “Intai eu, apoi tu”, am zis. Ma gandeam ca o sa-i mai treaca focul si o sa se mai astampere. Dar, spre mirarea mea, el din contra si mai tare ma nelinistea. Vedeam ca ceea ce dorea nu era politicos. Dar ce puteam face? L-am ascultat. Dupa ce am terminat felul intai de mancare, am multumit, am cerut scuze si am rugat sa mi se dea o camera nelocuita. Dupa o jumatate de ora, totul era bine.

Dupa masa, m-am rugat cu familia si i-am intrebat pe fiecare daca sunt siguri de mantuire, daca nu cumva au pacate prin care se impotrivesc Duhului Sfant. M-am simtit indemnat sa-i intreb, pentru ca banuiam ca a fost un motiv pentru care am fost intrerupt de la masa de Duhul Domnului.
Si asa a fost.”

Cine l-a cunoscut, stie ce mare pret punea nenea Marcu pe o totala predare a credinciosului in mana Creatorului Sau. Cuvintele nu erau doar o proclamatie goala, ci izvorasera dintr-o experienta personala incontestabila:

“Ca fiecare tanar plin de ravna pentru Domnul, aveam si eu planurile mele si mi-era frica ca nu cumva El sa mi le schimbe. Mergand pe drum, ma gandeam ca Domnul s-ar putea sa-mi schimbe roata vietii si, atunci, ce se va alege de mine?

Amarat, imi raspundeam ca voi face ce va voi Domnul, pentru ca eu, cu planurile mele, imi sunt dusman, pe cand Dumnezeu, cu planurile Lui, imi este prieten. Cu El traiesc, fara El ma distrug.

In acest timp de apasare sufleteasca si de nepotrivire intre gandurile mele si cele ale lui Dumnezeu, mintea mea a fost luminata de cuvintele “jertfa arderii de tot.” Nicodata nu meditasem pana atunci la acest subiect. Aceasta jertfa este prima si cea mai importanta din toate jertfele. Dupa ea urmeaza jertfa de mancare, de inchinare, de ispasire, de multumire si cea de vina. Aceasta inseamna ca in viata mea vine mai intai predarea totala in bratele lui Dumnezeu, fara sa pastrez nimic pentru mine.

Lectia era “tare”. Am inchis repede locul unde erau scrise aceste randuri si am mers mai departe printre holde. “Trebuie sa dau Domnului tot ce am si toate planurile mele pe care mi le-am facut.”

Eram necajit. “De ce am deschis Biblia tocmai acolo? Nu ar fi trebuit sa citesc”, ma gandeam. “Aici a fost gresala mea.” Dar in mine totul suna din nou: “Trebuie sa dau totul!” … Daca nu am predat totul?”

Mergeam mai departe si auzeam aceeasi voce in mine: “Toata inima, toate planurile, toata casa, toata viata, toate sunt ale Domnului si toate trebuie predate Lui.”

Scanteia divina a aprins constiinta mea asa de tare incat simteam ca ard in flacari. Si, cine poate sa arda in flacari fara sa fie … ars?”

L-am cunoscut prin intermediul familiei sitiei male. In 1958, Traian Ban fusese arestat cel dintai din grupul “moisitilor”, pentru “vina” de a fi participat la adunari de rugaciune care “subminau” regimul popular nou instaurat si pentru ca a primit spre pastrare o copie a manuscriselor lui Vasilica Moisescu.

L-am gasit ca pe un om vesnic vesel, foarte multumit in ciuda unei existente pline de privatiuni. Era intotdeauna gata sa faca parte vizitatorilor lui din comorile de descoperirie dumnezeiasca pe care le primise. Camera lui era plina de planse, care din care mai fascinante si mai misterioase. Am fost ca un copil care patrunde pe usa “Disneylandului”, cu ochii mari, deschisi larg sa inghita daca s-ar putea toate imaginile fabuloase dimprejur.

Rand pe rand, maestrul Moisescu mi-a deslusit “taina cifrei sapte” asezate si in culorile curcubeului si in notele gamei muzicale, in “septada” sarbatorilor din anul evreiesc si in … bratele de aur ale sfesnicului din Templul de la ierusalim.

Parintii l-au invitat la nunta noastra de la Bujac, Arad. A venit, desi ani de zile fusese tratat de predicatorii si pastorii din bisericile baptiste drept un “paria” si se obisnuise sa stea marginalizat, “deoparte” de viata si activitatea bisericilor, dominate de teroarea Departamentului Cultelor si a organelor de Securitate.

Desi se spune ca mirii n-au urechi sa asculte predicile rostite la nuntile lor, tin si astazi in visteria memoriei pretioasa lui cuvantare de atunci. A citit un singur verset din Ieremia 2:33:

“Ce bine stii sa-ti intocmesti caile cand este vorba sa cauti ce iubesti! Chiar si la nelegiuire te deprinzi.”

Ne-a spus: textul este mult mai bogat in limba ebraica. Acolo expresia “ce bine stii sa te deprinzi” poate avea mai multe sensuri:
“Ce bine sti sa te prefaci cand este vorba sa cuceresti pe cel/cea pe cau il/o iubesti”
“Ce priceput esti sa reusesti atunci cand cauti sa faci ceva cu toata inima ta”
“Unde este dorinta este si putinta”
“Pasiunea iti va determina intotdeuna preocuparile”

La fiecare dintre aceste posibile traduceri, fratele Moisescu a facut un scurt comentariu si o plicatie corespunzatoare, metamorfozata intr-o urare de nunta. Nu-mi mai aduc aminte ce am mancat la nunta de la Bujac, dar cuvintele rostite de Vasilica Moisescu mi-au patruns adanc si mi-au ramas “in maruntaie”.

Acest om cu o viata unica in dimensiunile ei nepamantesti a “plecat” acasa la Domnul intr-un mod la fel de singular. I-au gasit corpul, golit de suflarea inaltata duhovniceste spre cer, aplecat peste masa pe care lasase un petec de hartie cu acest epitaf autobiografic:

Voi care-mi plangeti despartirea,
De-ati sti cat de ferice sunt!
Nu piere floarea in Iubirea
Ce m-a mutat de pe pamant.

E dulce sa privesti lumina cese revarsa pe pamant,
Dar mai de pret imi e odihna
Ce-I Dincolo de-acest mormant.

V-am fost imprumutat o vreme
Ne-m bucurat si-am suferit
Ca si pe mine-o sa va cheme
Acel ce toate-a randuit.

Sunt sigur ca acest “post” va trezi alte amintiri in aceia care l-au cunoscut mai indelung si mai indeaproape. Le asteptam.

Socrate a avu-o pe Xanthippe, Marcu Nichifor a avut-o pe Ada! Cateodata, sotiile fac din sotii lor folosofi, alteori ii fac … evanghelisti pribegi departe de casa.

Imi amintesc ca tatal meu l-a intrebat odata: “Cum te mai impaci cu Ada?” Dupa ce a ingaduit unui zambet sagalnic sa-i cuprinda toata fata, Nichifor a raspuns: “Vasile, Dumnezeu s-a uitat pe toata intinderea pamantului si a zis: “Cui pot sa o dau pe Ada?” Intr-un tarziu, m-a vazut pe mine si a spus: “Am sa i-o dau lui Marcu, ca el este tare si poate sa o duca!” Daca Dumnezeu a crezut ca eu sunt in stare, nu pot tocmai eu sa-L contrazic. O duc foarte bine cu Ada!”

Nu se putea ca un astfel de destin sa aiba o casatorie ca a tuturor celorlalti oameni … Dar, haide-ti iarasi sa-l lasam pe dansul sa povesteasca:

“E vorba despre calauzirea in casatorie si vreau sa va povestesc despre casatoria mea.
Ajunsesem la o varsta destul de inaintata, la 37 de ani, si Domnul inca nu imi aratase sotia aleasa de El pentru mine. Vedeam cate o fata credincioasa, simpatica si-L intrebam:

- “Aceasta este, Doamne ?”

- “Nu”, venea raspunsul.

“Nu” la una, “nu” la a doua, “nu” la a douazeci si doua. Ce o fi oare? Simteam ca Dumnezeu nu avea in plan sa ma lase neinsurat. Dar de ce intarzia asa de mult?

Am plecat la Iasi, sa predic la adunarea de acolo. In timpul predicii am vazut printre surori o fiinta trista, amarata si neagra de suparare. Dupa predica, am ramas cu vreo doi frati si am vorbit cu fata, indemnand-o la rugaciune. Ea s-a rugat:

- “Doamne, fa sa mor chiar acum.!”

- “Slaba rugaciune!” am spus eu, sculandu-ma de pe genunchi. Cere iertare de la Domnul Isus pentru asemenea cuvinte!

Ne-am rugat din nou si tanara a izbucnit in lacrimi, cerand iertare de la Dumnezeu pentru nesocotirea voiei Lui, pentru nepasarea fata de El si fata de Biserica Lui. S-a despietrit si s-a eliberat. Apoi eu am plecat in drumul meu si ea in drumul ei.

A doua zi, fara sa fixam vreo intalnire, ea a venit la sora la care gazduiam, desi nu stia ca sunt acolo. iarasi ne-am rugat impreuna. Dupa aceea m-am intors la Bucuresti, unde eram pastor.

A mai trecut un timp si eu am plecat la Constanta, la mare. Si iata ca ma nimeresc in acelasi vagon cu aceeasi fata.

Mergea si ea tot la Constanta, cu o prietena care o invitase acolo. Am vorbit mult cu ea, pe tren. Era foarte incapatanata si gasea tot felul de motive ca sa ma contrazica. Ma miram si eu: fata nemaritata si totusi nu cauta sa ma castige. Ce o mai fi si asta? Ma miram foarte mult.

La Constanta ne-am intalnit iarasi la adunare, apoi ea s-a intors la Iasi. Atunci am intrebat pe Domnul cu teama:

- “Doamne, o fi aceasta sotia mea?”

- “Da, Ada va fi sotia ta!” am auzit o voce cu glas tare.

M-am tot gandit: “Poate ca Domnul vrea s-o ingrijesc; poate ca moare curand”, pentru ca tusea in luna August si parea a fi foarte bolnava de tuberculoza. “Poate ca n-are cine s-o ingroape”, mi-am mai spus, caci era din Basarabia si familia ei era toata acolo.

Multe m-am gandit pana ce m-am hotarat sa-i scriu. Mai scrisesem eu scrisori la fete, dar nici una n-a mers asa de usor ca aceasta. Intre altele i-am scris ca “de dragoste nici nu e vorba”, dar ca am vazut ca a suferit mult si ca va putea sa ajute fetele care trec prin suferinta; si ca aceasta va fi spre gloria Domnului. Asa a si fost.

Am plecat la Iasi si in doua zile s-a facut casatoria. De altfel eram invitat la Iasi ca sa oficiez o casatorie si m-am gandit ca vor fi doua in loc de una; dar, cand am ajuns acolo, cealalta casatorie se stricase. Fratii sopteau intre ei: “Saracul fratele Marcu, n-a stiut ca s-a stricat casatoria si a venit degeaba!”

Dar eu, dupa ce am predicat, am pus doua scaune langa amvon, am chemat pe batranul bisericii, i-am dat actele de casatorie si l-am rugat in soapta sa oficieze casatoria noastra. Am facut semn viitoarei sotii sa vina in fata amvonului si sa stea pe scaun, langa mine. Spre imensa mirare a celor de fata, batranul bisericii a exclamat:

- “Cum, asa, ca din cer?”

- “Da, chiar din cer”, am raspuns eu.

Si iata, asa s-a facut casatoria noastra. Apoi am trimis o telegrama la Bucuresti, anuntand ca m-am casatorit la Iasi.

Cand fratele Jean Staneski, responsabilul bisericii, a anuntat casatoria sorei Voitcu Ariadna, nimeni n-a reactionat, pentru ca nu stiau ce urmeaza. Dupa o pauza, fratele Jean a continuat: “ … cu fratele Marcu Nichifor.”

S-a facut zarva mare in biserica, nu se mai oprea galagia, mirarea, intrebarile.

Mai tarziu, fratii m-au mustrat pe mine, pastorul lor:

- “De ce nu ne-ai spus? Toti fratii ti-ar fi facut daruri mari de nunta.”

- “Da si dupa aceea ar fi trebuit sa nu va mai fac nici o mustrare, ci numai sa va lingusesc!” Si am ramas in saracie, dar cu Domnul ca Sprijin permanent, ca Ocrotitor in toate greutatile prin care am trecut. (Idem, pag. 35-38).”

Mi-a fost greu sa patrund sensul afirmatiei apostolului Pavel: “Nu ma mai judec …” Numai dupa ce am vazut cum “asculta” nenea Marcu am inteles ca pentru astfel de ascultatori disciplinati nu exista nici merit, dar nici judecata. Dumnezeu este Acela care lucreaza in ei si le da “si vointa si indeplinirea.”

Iata doua exemple din marturiile fratelui Marcu:
“Inca nu era amiaza, iar eu aveam de terminat niste lucrari urgente. Deodata, am simtit ca trebuie sa parasesc lucrul si sa merg in partea de miazanoapte a orasului. Eram sigur ca Dumnezeu ma trimite acolo. Domnul ma zorea, dar eu tineam mortis sa-mi termin lucrul. Calauzirea fiind urgenta, m-am sculat in picioare, m-am imbracat, am incuiat usa si am plecat.

Mergeam repede pe drum, ca sa rascumpar din timpul pierdut. Domnul era cu mine si stiam ca voi ajunge la tinta, desi nu stiam unde merg. Mergeam pe dibuite si totusi eram dus cu mare precizie. Domnul nu greseste in calauzire. Nu-mi era teama ca voi gresi adresa, pentru ca Domnul era cu mine si Domnului nu-I era frica.

Ma bucuram pentru ca in calauzirile directe, precise si urgente se ascunde multa bucurie. Nu degeaba vorbeste apostolul Pavel despre “Carul de biruinta” (2 Cor. 2:14), pentru ca in acest car toate se termina cu bine. Domnul conduce acest car si El nu poate falimenta.

Dupa scurt timp, ma aflam la patul unui tanar bolnav, incarcat de pacate si faradelegi. Isi recunostea pe deplin starea si tocmai aceasta ii producea deznadejdea cea mai mare. Cauta, zbuciumandu-se din greu, vreo lumina in intunericul vietii sale, care incepea sa se uneasca cu intunericul vesnic, dar nu gasea nimic. Din intuneric se scufunda in si mai mare intuneric. De durere si de suparare scrasnea amarnic din dinti, se invelea cu patura peste cap si nu vorbea nimic.

Dar Cel ce vede totul l-a vazut si l-a cercetat. Cand a auzit despre mantuirea minunata, lumina cereasca a inceput sa se scurga in sufletul lui. A stat linistit, apoi, mirat, m-a intrebat:

- “Cum? Si eu … pot fi spalat de pacate?”

- “Da, i-am zis, sangele lui Isus Christos te spala de orice pacat. Pacatele tale nu vor mai fi asupra ta, ci asupra Lui (Isaia 53:6).

- “Atunci, roaga-te pentru mine”, mi-a spus el.
Pacea si seninatatea i-au umplut sufletul. Cei din familia lui au ramas uimiti de schimbarea ce s-a facut in viata lui.

Acesta a fost unul din cazurile rare cand unul, in ceasul al unsprezecelea, a primit mantuirea. Inainte ca sa vina sudorile reci ale mortii, sangele lui Isus Christos a trecut peste el, spalandu-i pacatele. Peste cateva zile a murit. Si, daca toata activitatea mea de un an, ar fi fost marginita de Domnul numai la cazul acesta, nu as fi indeajuns de vrednic ca sa-I multumesc.” (Idem, pag. 7)

“E greu sa fii tanar si credincios. De multe ori m-am gandit: ce bine ar fi sa fiu mai in varsta, mai asezat.

Dar uneori ma fortez sa tin focul fericirii in mine si nu pot. Sunt prea mic pentru fericiri asa de mari. Aseara, de pilda, eram asa de plin de bucurie, atata fericire ma coplesea! Pentru ca prezenta lui Dumnezeu se aratase dincolo de punctul ei obisnuit. Ceea ce am simtit eu Ii placea si lui Dumnezeu si mie. Si totusi este greu sa porti atata fericire ca tanar. De aceea sunt eu vesel si bine dispus si cateodata fac cate o zburdalnicie si rad cu pofta. Nu ma mai pot stapani de atata voiosie si fericire care clocoteste in mine!

Odata, i-am spus gazdei mele: “Nu stii pe nimeni care ar vrea sa scape de o constiinta murdara? Nu stii nici un suflet care ar vrea sa fie mantuit?”

Nu mai puteam suporta puterile spirituale care se adunasera in mine. Trebuia sa le eliberez, sa le las sa iasa prin mine. Cautam un pacatos si nu-l gaseam. Parca ardeam. Aveam in mine puteri pe care nu le puteam tine. Oceanul harului ma coplesea, se revarsa prin mine. Ce fericire!

El mi-a dat atunci un pacatos batran, copt in pacate, caruia i-am marturisit despre dragostea lui Dumnezeu, si el L-a primit pe Mantuitorul sau.” (Idem. pag. 12)

Numai rugaciunile nesincere il suparau pe nenea Marcu. Cele sincere, chiar daca ii erau adresate cumva impotriva, ii faceau mare placere. Odata, s-a intalnit cu un tanar pe peronul unei gari si, dupa cateva cuvinte de politete, i-a spus: “Hai sa ne rugam aici pentru oamenii astia!” Cand i-a venit randul, tanarul s-a rugat cam de-a sila, incheind cu cuvintele: “ … si te rog, Doamne, sa-i dai intelepciune si fratelui Marcu, ca uite m-a pus sa ma rog si se uita lumea la noi ca la niste caraghiosi.”

Cand a deschis ochii, se astepta sa vada un Marcu suparat sau macar jignit … Mare i-a fost insa surpriza cand Marcu l-a luat in brate si, printre hohote homerice de ras, l-a sarutat, zicand: “Multumesc, multumesc tinere. Aveai o sansa sa te rogi pentru tine si tu te-ai rugat pentru mine. Multumesc frumos! Foarte putini oameni se roaga Domnului ca sa-mi dea si mie intelepciune. Foarte buna rugaciune! Multumesc ^matale! Domnul sa te asculte!”

Imi aduc aminte de fratele Marcu ori de cate ori aud rugaciuni “neslefuite”. Dansul era alergic la rugaciunile de parada si ne punea adesea sa ne mai rugam inca o data, daca rugaciunea noastra i se paruse lipsita de sinceritate sau de traire reala. Iata cateva perle de rugaciuni care ar fi fost apreciate foarte mult de fratele Marcu. Le-am cules sub titlul “Caci nu stim cum trebuie sa ne rugam”:

“Doamne, Tu stii precis ca sunt ispitit. Te rog sa ma tii teapan sa nu alunec …” si “Doamne, Tu stii destul de bine ce pacatos sunt eu …” sau “Doamne, habar n-ai Tu ce pacatos sunt eu!”

Fratele Marcu n-a fost niciodata suparat pe cei care-i vedeau lipsurile. El insusi si-a masurat mereu cresterea, regretand ca nu poate fi mai repede si mai deplin pe masura harului care-i fusese acordat. Iata una din marturisirile lui pe tema cresterii spirituale personale:

“Intentia Domnului era sa-mi largeasca inima, sa fiu larg ca si El: casa mea sa fie casa Lui si a ucenicilor Lui, mancarea mea sa fie si a ucenicilor Lui si marginirea sa dispara din viata mea. Felul meu ingust a trebuit sa-l pun mereu inaintea Lui in rugaciune, ca El sa ma largeasca, sa ma scoata din marginirea mea.

Alta data, El a trebuit sa ma largeasca in problema dragostei. Ca pastor, a trebuit sa fac cuiva o mustrare pentru anumite nedesavarsiri; dar nu puteam sa-i fac observatie daca in adancul sufletului meu nu ajungeam la mila si dragoste fata de persoana respectiva. O saptamana am staruit in rugaciune pentru problema aceasta. La sfarsitul saptamanii, Domnul ma largise: puteam sa-i vorbesc cu mila si cu dragoste.” (Idem. pag. 73).

Legatura aceasta intre lumea launtrica si manifestarile exterioare au marcat toate convingerile lui. Chiar si bolile, in anumite cazuri, i s-au descoperit tot ca o consecinta a opresiunii sufletesti si a lipsei de libertate spirituala:

“Odata am vizitat o familie intr-un sat din Caras-Severin, pe unde eram pastor. Sora era bolnava in pat, de inima. Copiii, vreo trei mititei, erau flamanzi si neingrijiti. Sotul era la servici. Am inceput sa vorbesc cu sora:

- “Cum stai cu soacra? Cu vecinele? Dar cu supunerea fata de sot?”

- “Nu stau bine cu nici una”, a raspuns ea.

Apoi sora si-a recunoscut pacatele. A fost sincera si s-a cait de toate. Atunci a primit o eliberare si o mare putere. S-a sculat din pat si a inceput imediat sa ingrijeasca de copii. Boala i-a trecut pe loc.

Peste o saptamana am intalnit-o in piata, in Caransebes. Era sanatoasa si bucuroasa.

- “Frate Marcu”, mi-a spus ea, “mai vino pe la noi in sat, pentru ca sunt multe ca mine.”

- “Da”, am raspuns eu, “la crucea lui Christos ai primit vindecarea. Cei ce se pocaiesc cu sinceritate primesc nu numai iertare, dar si vindecare. Spune la cei din jur sa vina la Domnul Isus. El ii asteapta cu dragoste.” (Idem, pag. 80).

“Mosul” avea trecere la tineri, dar nu-i uita niciodata nici pe cei batrani. Sfatos el insusi, nu uita de fel ca primise la randul lui intelepciune de la cei dinaintea lui. L-am auzit de multe ori vorbind cu admiratie si recunostinta despre doi profesori pe care-i avusese la Seminarul din Bucuresti: doctorul Gill si fratele Belicov. De la acesta din urma primise si acum dadea si dansul mai departe un sfat pentru predicatori:

“Niciodata sa nu va urcati la amvon, ci sa va coborati la el! Cine nu a stat mai intai pe munte, in partasie cu Domnul, nu va avea fata schimbata si nu are ce sa le spuna oamenilor si nu merita sa fie ascultat de ei.”
Iata si alte astfel de “perle” adunate in decursul anilor:

- Nu vorbi din varful buzelor, ci din adancul inimii.

- Ca sa ajungi sa stapanesti Biblia, trebuie ca mai intai sa te stapaneasca ea pe tine.

- Este o mare diferenta intre a spune ceva si a avea intr-adevar ceva de spus …

- O predica buna trebuie sa aibe o introducere buna si o incheiere buna; amandoua tinute foarte aproape una de alta … Cand n-au adancime, unii vorbitori cauta sa compenseze prin … lungime!

- Oamenii tacuti nu sunt singurii oameni care nu spun mare lucru …

- Predicile nu trebuie sa tina o vesnicie ca sa fie nemuritoare!

- Exista pastori care le vorbesc ascultatorilor intr-o limba necunoscuta, chiar daca nu sunt pentecostali.

- Cele trei reguli pentru reusita in vorbirea publica: stai la subiect, stai in timpul acordat si stai … jos!

- Oile se ratacesc, nu pentru ca tufisurile ar fi prea mari, ci pentru ca se indeparteaza prea mult de Pastor.

- Cu cat de rogi mai din adanc, cu atat ajungi mai sus. Dumnezeu raspunde rugaciunilor, nu sfaturilor.

- Fereste-te de sterilitatea unei vieti prea ocupate.