Veniseră     în vizită doi păstori americani din Biserici Baptiste Independente (pe atunci nici nu știam ce înseamnă aceasta). Erau oameni simpli, cu vorbire duioasă și familiară, fără oratorie și fără dorința de a impresiona pe cineva. Am simțit repede că veniseră să-și vadă „frații în suferință”, pentru ei, bisericile creștine aflate sub regimuri comuniste fiind biserici persecutate și private de libertațile de care se bucurau ei „în vest.”

Când i-a venit vremea să vorbească, cel de al doilea s-a ridicat în picioare la amvon, a privit un timp lung peste adunare, s-a umplut de emoție și a zis:
„Vreau să vă înregistrez pe toți în memorie. Vreau să vă țin minte fețele ostenite, ochii frumoși ai credinței. Vreau să vă rețin exprtesiile fețelor dornice să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că va veni o zi în care voi ajunge de partea cealaltă a curcubeului și voi sta față în față cu Domnul Isus. Atunci voi privi fața Lui, voi vedea ochii Lui luminoși și mă va lumina expresia feței Lui binecuvântate. În clipa aceea voi spune cu uimire: „Stai așa! Eu am mai văzut undeva fața aceasta, ochii aceștia! Expresia aceasta îmi este binecunoscută!” Se va împlini atunci ceea ce scrie apostolul Pavel: „Când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi, și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut” (2 Tesaloniceni 1:10).

A fost pentru prima dată când am înțeles ce mult se identifică Domnul Isus, Capul trupului, cu mădularele trupului Său, credincioșii. Probabil că a fost una din cele mai scurte predici pe care am ascultat-o vreodată. Înalțimea și adâncimea ei a compensat însă lipsa ei de lungime, lăsând pentru totdeauna în mine pasiunea unei îndeletniciri care avea să nu mă mai părăsească niciodată: Să văd în cei credincioși chipul sfânt al Mântuitorului lor.

Șeful companiei a întârziat pentru că a trebuit să fie în dimineața aceea prezent la prima zi de grădiniță a fiului său.

Un altum a întârziat și el pentru că-i venise rândul să cumpere gogoși pentru ceilalți colegi.

O femeie s-a sculat târziu pentru că nu i-a sunat ceasul în dimineața aceea.

Un angajat fusese prins în trafic din cauza unui accident întâmplat pe autostradă.

Un altul pierduse pur și simplu autobuzul.

O femeie a mărturisit că s-a pătat cu mâncare pe rochie și a întârziat pentru că a trebuit să se schimbe.

Altulia nu i-a pornit motorul de la mașină.

Unul s-aîntors din ușă ca să răspundă la telefon și cineva sâcâitor l-a ținut câteva minute de vorbă.

O femeie a povestit că băiatul ei este cam leneș și a trebuit să stea după el ca să ffie sigură că pleacă la școală.

Unul a spus că n-a putut cu nici un chip să găsească un taxi.

Cel care m-a pus cel mai mult pe gânduri a fost unul care a povestit că tocmai își cumpărase niște pantofi noi și l-au ros de i-au făcut bășici la călcâie. A trebuit să se oprească la o farmacie și să cumpere un plasture. Asta i-a salvat până la urmă viața.

De când i-am auzit pe oamenii aceia vorbond, ori de câte ori mi se mai întâmplă să fiu și eu blocat în trafic, să scap un autobuz, să trebuiască să mă întorc din drum ca să răspund la telefon, toate „fleacuri” pentru care mă enervam așa de repede înainte, mă opresc puțimn și-mi sun că mă găsesc exact în locul în care mă vrea Dumnezeu în momentul acela.

Data viitoare, când îți vor merge și ție „pe dos” lucrurile, gândește-te că nimic nu este la întâmplare. Nu te mai enerva pentru că nu-ți găsești cheile de la mașină, pentru că ți se pare că toate stopurile le prinzi pe roșu sau pentru că ți-a plecat autobuzul chiar din fața ta; Dumnezeu este la lucru prin toate acestea.  De fapt, nici nu există „fleacuri”, ci numai lucruri importante cărora n-ai reușit să le identifici încă importanța. Dumnezeu le-o știe însă și le-a rânduit pe toate pentru binele și fericirea ta.

„Am auzit o dată de o întâmplare nemaiauzită și … măgândesc să v-o spun și vouă, că poate vă este de folos la careva de pe-aci … S-a-ntâmplat într-o familie ca soțul să facă vreo boroboață, așa cum mai fac din când în când soții, și nevasta lui s-a suparat tare pe el. De bătut, nu putea să-l bată că era om în toată firea și … cât muntele de mare … așa că ea se obișnuise să-l pedepsească într-alt fel, așa cum au de bicei nevestele să-și pedepsească soții. Draga de ea, s-a hotărât să nu mai vorbască cu el … Wi apedeapsa asta a durat mai mult de câteva zile …! Omul nost” a încercat să-și ceară scuze … ea nimic! A încercat s-o îmbuneze cu ceva … ea nimic! Nu scotea nici o vorbă!

Într-o dimineață, pasă-mi-te era duminică și trebuiau să meargă la biserică, bărbatul s-a sculat cu o idee nouă în cap, s-o facă într-un fel înadins să vorbească. Era o femeie harnică și foarte ordonată, care-și ținea casa ca curată și la locul ei, ca la farmacie … ce mai! bărbatul, ca bărbații, era mai dezordonat …

În dimineața aceea, el s-a sculat cu o o idee nouă …și a început să scotocească printre hainele din dulap. Cotrobăia prin rafturi, scotea lucrurile afară, le răscolea și … ca un făcut! nu le mai punea înapoi la fel de frumos așezate …
Nevasta a stat ea cât a stat, s-a uitat ea cât s-a uitat, a răbdat ea cât a răbdat, dar tot n-a mai putut odată și a răbufnit cu necaz: „Ce tot scotocești printre rufe și faci dezordine în odinea mea ? Ce cauți?”

Bărbatul i-a răspuns vesel: „Caut limba ta! Și … uite că am găsit-o!…”

Pricepeți voi ve v-am spus eu? Sunt în viață lucruri mai importante ca altele … Ordinea din rafturi nu este mai importantă ca bună înțelegere în viață … Omul nostru a știut cum s-o facă să-și dea seama de aceasta … măcar că nu știu dacă până la urmă nu i-a părut rău c-a făcut-o să vorbească …”

N-am fost rânduit de Dumnezeu să fiu evanghelist, mai degrabă un fel de învățător de Biblie și păstor. I-am privit însă întotdeauna pe evengheliși cu o admirație aparte și uneori chiar cu … invidie. Fie că s-au numit Marcu Nichifor, Liviu Olah sau Sârbu oamenii aceștia vorbeau mereu cu un patos și o putere care venea întotdeauna de dincolo de ei. Cuvinte ca ei puteam să spun și eu, dar în spatele cuvintelor lor era o forță duhovnicească, o convingere categorică trimisă din altă lume ca să facă dintr-o dată toate lucrurile clare, limpezi și ușor de acceptat. I-am întrebat mereu dacă le este ușor să vorbească mereu așa. Mi-au răspuns: „Ba este foarte greu! Nu poți vorbi așa de trei patru ori pe zi. De obicei ai acest har al puterii o singură dată pe zi, după care urmează o descărcare spirituală, menită parcă să le aducă aminte că nu pot face lucrarea cum și când vor ei, ci doar în puterea divină a inspirației date de Duhul lui Dumnezeu.

Mi-am dat seama că, într-un alt fel și într-o altă măsură, aceiași situație se repetă și cu toți ceilalți „purtători de cuvânt” ai lui Christos. Pe fiecare dintre noi trebuie să „ne ia vântul” (pneuma Theou) și să ne învrednicească să căpătăm „crezare” în fața ascultătorilor noștri. Apostolul Pavel cerea bisericii rugăciune „pentru ca să i se dea Cuvânt ori de câte ori deschide gura să vorbească”. Ca și el, și noi știm când suntem folosiți de Dumnezeu și când vorbim doar din amintiri sau din ceea ce am cules din cărți sau din predicile altora. Spurgeon spunea că nici un David adevărat nu poate lupta îmbrăcat în armura și hainele lui Saul. Fiecărui David îi trebuie ceea ce i-a pregătit Dumnezeu pentru el ca slujire și unelte, chiar dacă uneori acestea sunt sau par ca sunt numai niște … pietricele adunate din albia pârâului …

Iată mai jos o poezie gemută într-o stare de agonie după „inspirația” necesară pregătirii unei astfel de predici:

Tînguire

Mă-nfior ades în vremuri
Ce timpu-n loc vor să-l oprească,
Răscruci de gând, popas stingher
Lumina-n mine fă să crească.

În ceas tăcut, sol nevăzut
De dincolo de infinituri,
Trimite grai celui ce-i „mut”
Și-mbracă-mă ca-n alte timpuri.

Dă-mi din înalt puteri cerești,
dă-mi haina sfânt-a proorociei,
Fă să cunosc ce-i neștiut,
Mesaj să-i fiu vremelniciei.

Mi-e inima un foc nestins
Cînd graiu-n mine nu-i „aprins”.

1980, București

Am făcut cale lungă de la Los Angeles la București, m-am urcat cele zece etaje până la studioul „Vocii Evangheliei”, am deschis prima ușa și când să intru pe a doua … un afiș luminos mi-a stat în cale: „Nu intrați! Suntem în emisie!”
Mare lucru „emisia” asta, Domnule!

Sunt sigur că fiecare ați văzut pe un vârf de munte, pe o coamă de deal sau în plin deșert o căsuță micuța așezată lânge niște antene enorme. Este vorbesc despre o stație de radio sau despre un releu de retransmisie. Condamnați parcă să trăiască în singurătate, oamenii sau omul care lucrează acolo pare rupt cu totul de lumea din jur. Dar nu este așa …

O stație de emisie este mai „zgomotoasă” decât un stadion de 100.000 de oameni! Cel ce lucrează la o asemenea stație sau releu face mai multă geălăgie decât cei ce umplu un uriaș stadion de fotbal, căci gălăgia celor din stadion, oricât de asurzitoare este în perimetrul de beton, se aude cel mult la o sută până la cinci sute de metrii în jur. „Gălăgia” celui ce „emite” de la o stație de radio se aude prin conectarea la antenă sau la releu la mii și mii de \ilometrii distănță, pătrunzând în fiecare casă, în fiecare mașină care are un aparatv de radio.

Nu-i de mirare că în ultima vreme am început să spun celor din biserica ÎBethel”: „Intrați în emisie!”

Deasupra undelor sonore, deasupra undelor radio și de televiziune există unde spirituale, frecvențe speciale pe care lucrează Dumnezeu la mântuirea oamenilor.
Richard Wurmbrand povestea că, în anii petrecuți în celula singuratică a închisorii, nu s-a considerat niciodată izolat de lumea din jur. El a știut să folosească timpul într-o lucrare intensă de rugăciune. S-a rugat pentru prieteni, pentru dușmani, pentru cei înălțați în dregătorii, pentru cei bolnavi, pentru cei nemântuiți, ba chiar și pentru cei … pentru care nu se roagă nimeni.

Este greu să oprești un predicator să predice, chiar și în acea cumplită celulă singuratică! Fratele Richard a căutat să-și pastreze minte sănătoasă și să lucreze cu folos chiar și de acolo. Ca să fie auzit de alții, L-a rugăat pur și simplu pe Dumnezeu să preia cuvintele rostite de el acolo, în întunerecul izolării trupești, și să le ducă la cei care au nevoie de astfel de mesaje. Peste mulți ani, când povestea toate acestea în Canada, un om l-a luat departe și i-a mărurisit că s-a întors la Domnul în condiții ciudate, auzind niște mesaje în mintea sa, când nu putea să doarmă noaptea. Canadianul a ținut să i le spună și Richard a tresărit auzind fragmente din conversațiile și chemările rostite de el altădată, în temnița „cea mai de jos” a închisorii.

Astăzi, eu am ajuns un POP! Poate că unii dintre dintre voi nu știți despre ce vorbesc. Pe noua rețea de comunicare mondială numită Internet, fiecare abonat care intră „pe rețea” este un POP, adică un „Point of Presence”, un „punct de prezență”. Deschid computerul și … pot să ajung oriunde în lume. Pot vizita orice alt POP și pot comunica cu toți cei conectați în caeastă uriașa rețea, asemănătoare unei pânze de păianjen. Cu mult înainte de inventarea Internetului, Dumnezeu avea însă așa ceva. Oriune sunt „doi sua trei” adunați la olaltă, ei se conectează „în Christos,” la realitatea spirituală a prezenței și lucrării Sale. Cuvintele lor, cântările lor, rugăciunile lor sunt preluate de această rețea a trupului lui Christos răspândit în credincioșii din toată lumea, sunt înălțate apoi la tronul de har al domniei crerești, amplificate și retransmise ca să-și împlinească lucrarea pe pământ. Ca să comunic prin Internet trebuie să există doi sau trei POP. Ca să comunicăm în lumea spirituală trebuie să existe un minim de „doi sau trei” adunați „în Christos”. Asta înseamnă că nu ne putem aduna oricum ca să ne conectăm la lumea spirituală. Nu este totuna dacă stai spectator ca unul din mulțimea aceea uriașa, dar ineficientă de pe stadion sau dacă realizezi că ești „în Christos” și te cuplezi într-o atmosferă de rugăciune și intensă participare duhovnicească !

Iată de ce am ajuns să repet în adunarea sfinților de la Bethel: „Intrați pe emisie! Nu stați doar ca simpli spectatori în biserică!”

Pe vremurile copilăriei mele petrecute în biserica Basarab din șoseaua Nicolae Titulescu nr. 53A, organista bisericii era sora Bușilă. Dânsa se refugiase în România din Basarabia după ce autoritățile comuniste de aclo l-au arestat pe soțul ei, pastorul Bușilă, și l-au dus în Siberia. Rămasă văduvă după „dispariția” celui cu care împărțise lucrarea, sora Bușilă își găsise noua ei contribuție necesară la viața bisericii în acompanierea cântărilor comune la harmoniu. Când picioarele n-au mai ajutat-o și când n-a mai putut să se deplaseze ușor, sora Bușilă s-a retras într-un mic apartament lipit de clădirea adunării. O știam acolo, izolată de tpți, neputincioasă și condamnată parcă să-și aștepte uitată de toți moartea. Puțin știam eu pe atunci că mai toți tinerii adunării și mulți din cei adulți făceau pelerinaj la camera sorei Bușilă ca să găsească un sfat înțelept, o ureche care să-i asculte cu simpatie și un partener de rugăciune.

Într-o zi, tatăl mei ne-a surpins pe toți spunându-ne că sora Bușilă i-a cerut să-i cumpere  … un glob pământesc din acelea folosite la orele de geografie. Când tatăl meu i l-a dus, ea i-a explicat: „Am o sumedenie de liste de rugăciune, dar când ajung să mă rog pentru țările lumii mă încurc. Am dorit un astfel de glob ca să pot pune degetul meu pe fiecare țară din lume pe care mă rog și să nu mă mai încurc.”

Cu siguranță, sora Bușilă a fost un creștin care n-a vegetat degeaba nepăsătoare la lucrarea lui Dumnezeu și la problemele altora. Ea a știut, chiar și fără radio și fără Internet, să … „intre în emisie”!

Ceva asemănator făceau și hermiții de altădată. Alegând să se fugă de lume și să stea în locuri pustii, ei nu se izolau de lume, cum credem unii dintre noi și palidele imitații care par că le urmează exemplul, ci departe de a se izola, ei se „cuplau” la lumea comunicărilor spirituale asemenea lucrătorilor de la stațiile de releu și se dedicau unei vieți de intensă mijlocire pentru alții.

Regina Scoției a intrat în istorie când a zis: „Nu mă tem de toate armatele Angliei, cât mă tem de rugăciunile lui John Cox!”

Martin Luther a spus: „Sunt foarte ocupat astăzi. Am foarte multe probleme și fără vreo patru ore de rugăciune nu cred că pot să mă descurc.”

Și totuși … în adunările deastăzi foarte mulți stau ca simpli spectatori și consumatori de spectacole! Ba uneori se mai transformă și în critici, ca cei care-și câștigă faima făcând asta prin ziare și reviste. Puțini sțiu sau își dau seama că închinarea plăcută Domnului nu este aceea din „spectacolul experior al liturghiei sau al procesiuniulor și corurilor din catedrale, ci a rămas și astăzi tot aceea făcută „în duh și în adevăr, căci Dumnezeu este Duh și cine I se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr”. Dacă ne adunăm doar ca să ne cântăm unii altora și ca să ne impresionăm unii pe ceilalți ca să ne căpătăm răsplata de la oameni n-am făcut încă nimica duhovnicește ! N-am învățat să ne cuplăm la rețea și să „intrăm în emisie” duhovnicește !

Într-una din diminețile trecute l-am vizitat pe tatăl meu, Vasile Brânzei și l-am găsit puțin abătit. L-am întrebat: „Care-i baiul?” și mi-a răspuns: „Sunt supărat că nu mai am vlaga de altădată! Obosesc foarte repede. Nu mai sunt în stare de mare lucru!”

Mă gândeam cum aș putea vorbi, ce i-aș putea spune ca să-l mângâi, să-l încurajez și să-l scot din starea aceea. N-am apucat însă. A continuat tot dânsul zicând: „NU-i nimic! Mi-e trupul neputincios, dara sta nu înseamnă că stau degeaba. Am în mine pe Duhul Sfânt! Biblia spuen că Antichristul nu poate face ce vrea până nu-i va fi luat din care cel care-l oprește, Duhul Sfânt care locuiește în cei credincioși. Deși par neputincios, sunt mai puternic decât Antichirist prin Duhul care locuiește în mine și stau împotriva lucrărilor lui! Sunt important pentru lucrarea lui Dumnezeu în Biserică și în lume!”

Tatăl meu cunoaște Evanghelia pe care a redicat-o o viață întreagă!  Uneori vine acasă de la adunare mai obosit decât pe vremurile când vorbea el de la amvon. Toate cele din adunare trec prin el însuși, sunt prelucrate la nivelulu duhului și amplificate la nivelul înalt al rugăciunilor. Și el știe să „intre în emisie” !
Sunt convins că ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă într-o anumită adunare, într-un anumit sat sau oraș, într-o anumită țară depinde de numărul și calitatea celor care „intră în emisie” pe lungimile de undă ale lucrării spirituale.

„Au izbucnit cu toții în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel și l-au sărutat. Căci erau întristați mai ales de vorba pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea fața”.

Mi-am adus aminte ade aceasta la una din Conferințele ținute pentru păstori de Rick Warren, păstorul din Saddleback.

„Uitați-vă, vă rog la mine puțin. Opriți-vă din scris și privițimă în ochi, căci vreau să vă spun ceva foarte important: „Cel mai mare lucru de care au nevoie cei din bisericile voastre este să-i convingeți că-i iubiți. Creștinii au nevoie să simtă dragostea lui Dumnezeu prin cei trimiși să-i slujească. Vreau să vă șochez pe unii din voi și să vă spun că ceea ce faceți voi înainte de începerea serviciilor divine nu este un lucru bun. Vreau să vorbesc acelora care obișnuiți să vă închideți într-un birou singuri sau cu un grup de „supersfinți” din Comitetul Bisericii ca să vă rugați pentru ceea ce urmează să se întâmple în adunare. Vreau să vă spun că locul vostru atunci nu este în birou! Atunci trebuie să fiți în sală, printre oameni. Aveți toată săptămâna să vă rugați acasă și prin birouri. Când oile vin în staul, păstorii trebuie să fie la ușă și printre el. Stați de vorbă cu oamenii. Întrebați-i despre problemele lor. Zâmbiți-le și asigurați-i că au un Dumnezeu puternic care le va purta povara. Da-ți mână cu oamenii. Puneți mâna pe umerii lor. Mai sărutați-i pe unii dintre ei. Păstorul trebuie să-i convingă pe oameni că este un om căruia îi pasă, care vine să stea de vorbă cu ei, care este accesibil, nu închis într-un turn de fildeș sau într-un birou inaccesibil … Unii se poartă de parcă ar avea nevoie de oameni doar ca audiență, doar ca mulțime în fața căreia să-și confirme propria părere bună despre ei înșiși. Oamenii simt asta. Oamenii se duc după ce-i care-i caută și care este gată nu numai să le vorbească, ci și să le asculte glasul lor.

Secretul acesta l-a știut până și Absalom! El știa ceea ce nu știu unii din păstorii deastăzi: inima poporului se câștigă la poarta cetății. Motivația lui a fost greșită. Tactica lui a fost bună. Noi avem o motivație bună, dar mulți neglijăm tocmai această tactică bună.”

De același adevăr mi-am dat seama și când l-am auzit pe fratele Pascu Geabou spunând la Phoenix: „Mi-e dor de frații din țară pe care i-am păstorit atâția ani … Mi-e dor de cel neputincios pe care ridicam în brațe de fiecare data când mă duceam să-l iau cu mașina la biserică duminică dimineața și când îl aduceam la amiaz acasă. M-e dor de oamenii aceia simplii și bătrâni. Mi-e dor de frați.”

Era glasul unui păstor veritabil, vocea și cuvintele unuia împătimit de „iubirea de oameni”.

Când ne-am mutat pentru prima oară în clădirea bisericii „Bethel” din Anaheim, Californai, pe un perete aflat în holul intrării coriștilor era afișată o caricatiră tăiată dintr-un ziar local. Ea îl înfățișa pe un copil îngenuncheat lângă pătuțul său pentru rugăciunea dinainte de culcare. Sub caricatură era scris textul acelei rugăciuni copilărești:
„Doamne, ai grijă de mama, de tata, de frățiorul meu, de mine, dar, mai ales, ai grijă de Tine …. că dacă Ți se întâmplă Ție ceva, e vai de noi toți!”

- „Richard, nu de mult am început să mă preocupe serios problema morții. Și Valerica și eu suntem aproape de moarte și mă ia un fior rece pe sira spinării când mă gândesc la aceasta. Tu ești obișnuit cu moartea. De vreo 35 de ani … tot „mori”! Ce simți tu când te gândești la moarte?”

Lăsândse puțin pe spate ca să stea mai comod în fotoliu, nenea Richard s-a gândit puțin… El și-a dat seama repede că Aurel nu avea nevoie de texte biblice sau de predici. Omul de lângă el, prietenul de atâția ani de zile avea nevoie de un exemplu, așa că nenea Richard s-a gândit la ceva, a lăsat să i se lumineze fața de un zâmbet larg și spus:

„Singurul sentiment care mă copleșește când mă gândesc la moarte este … curiozitatea. Vezi, am fost cu Domnul Isus de atâția ani împreună. Am umblat împreună. Am fost în celula morții din închisoare, dar am fost și în casele regelui la Versoix. Am fost cu El în foarte multe țări ale lumii. Am fost cu El sănătos și am fost cu El bolnav. Am fost cu El la săraci și am fost cu El la bogați. Peste tot L-am văzut ce face și cum face. Când mă gândesc la clipa marii treceri dincolo mă întreb: „Sunt curios să văd cum o să o facă pe asta! Cred că voi învăța ceva de la El și cu ocazia asta!”

Mărturisesc că și fratelui Aurel și mie ne-a rămas gura căscată. La așa ceva nu ne gândisem încă. Moartea ca o mare … curiozitate. Pentru cel ce umblă zi de zi cu Domnul Isuș moartea va fi într-adevăr intrarea într-o nouă și minunată … realitate.

„Eu pot spune împreună cu psalmistul că „Dumnezeu m-a ocrotit în coliba Lui”. Treizeci de ani, din 1937 până în 1967, am vestit Cuvântul Domnului în România. N-au fost ani de mare libertate. Am suferit înainte de a fi comuniștii atei la putere. Uneori se pare că înainte de comuniști au fost chiar împotrivirile mai mari și suferințele mai mari.

Au venit comuniștii. Un frate venit din România după ce am ajuns eu aici, mi-a spus: „frate Pitt nu uita că mâna comuniștilor este destul de lungă să te ajungă și aici. Eu însă nu m-am temut de ei nici în România și n-aveam să mă tem de ei din Emerica.

Am fost păstor la Timișoara sub doi împuterniciți și la Arad sub un altul. (n.a. Un „împuternicit” era un om cu autoritate din partea Sattului Român ca să supravegheze activitatea Cultelor religioase și ale angajaților lor). Când mi-au făcut mutarea de la Arad la Timișoara, împuternicitul de acolo nu „m-a vrut”. El a pus un referat negativ la dosarul meu astfel ca Departamentul Cultelor să nu aprobe mutarea mea. La Arad era însă un împuternicit mult mai bun. Într-o clipă de intimitate și confesare mi-a spus:

„Domnul Popovici, dacă ar fi să pot să-mi aleg astăzi, eu aș alege să fiu baptist.”

„Da de ce nu poți și astăzi?” i-a zis eu. Am înțeles că se temea că-și va pierde pâinea.

Cel de la Timișoaran-a reușit nimic cu referatul lui pentru că împuternicitul de la Arad îmi făcuse un referat bun, iar cei de la București au luat în considerare referatul lui pentru că el mă cunoștea. Popescu Sever de la Timișoara nu mă cunoștea încă. Numai că s-a informat și nu dorea să aibe bătaie de cap cu mine.
După ce m-am mutat în Timoșoara, acest Sever Popescu a venit la mine și mi-a zis:

- „Domnule Popovici, gata cu orchestra și cu famfara!”

Noi aveam la biserică și orchestră și famfară și coruri mixt și bărbătesc, iar asta nu le prea plăcea lor.

I-am răspuns:

- „Nu pot asta!”

- „Cum așa, „nu poți”?!”

- „În Biblia mea scrie „Cântați Domnului din instrumente!”

El s-a făcut foc.

- „Cum domnule! Și asta scrie în Biblie ?”

- „Da, și asta, iar eu trebuie să ascult mai mult de Cuvântul Sfânt decât de dumneavoastră.”

„Fă să strălucească fața ta peste noi și este de ajuns …”

Nu m-au vrut. Eram însă ca un țepuș care li s-a oprit în gât și nu puteau nici să mă înghită, nici să mă lapede. E mare lucru! Să fi ocrotit în vremuri de primejdie, în vremuri critice, „în coliba Domnului”. E harul Lui asta! Nu este din partea omului!

La Arad, când am fost patru ani păstor la biserica „Pârneava”, aveam în biserică o soră al cărei sot, era milițian. În pluș vecin cu ușa socrilor locuia un „fost chestor de poliție”. Îi cunpoaetea foarte bine pe băptiști pentru că era de pe valea Crișului Alb. Avea chiar și rudenii pocăite …

Era pe atunci perioada când se făceau „ridicările”. Cei tineri nu știu astăzi ce însemna asta … Venea noaptea , pe la miezul nopții, fără să te anunțe, fără nimica … și îți spunea: „Poftim cu noi!” Îți răscolea toată casa, luau ce credeau ei, te băga în dubă și teducea. Nimeni nu știa unde și cât timp vei sta acolo.

Prin mâinile soțului sorei din biserica noastră treceau tabelele cu numele celor ce urmau să fie ridicați. El îmi trimitea vorbă prin soție:

- „Dacă se poate, la noapte să nu stai acasă.”

Trebuia să cunoști obiceiul lor. Că dacă nu erai acasă în noaptea aceea, erai scăpat și scăpat ai fost pentru o vreme.

Vă mă rturisesc că luam bicicleta și fugem până la fratele meu Alexa, îi spuneam și lui, el își pregătea bagajul și pleca de acasă. Eu, mulțumesc Domnului, n-am plecat de acasă nici o noapte ca să dorm în patul altuia. Aveam pregătite și bocancii și tot ce trebuie, că dacă era vorba să vie să fiu gata. N-au venit însă …

E mare lucru „să fi ocrotit în coliba Domnului”. E mai bine în colibă decât în palat. Când Îl ai pe Dumnezeu se întâmplă ca în psalmul 16:

„Păzește-mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred. Eu zic Domnului: „Tu ești Domnul meu, Tu ești singura mea fericire!” (Psalmul 16:1-2).

Câtă vreme ți-e fericirea în conforttremuri. Dacă ai casa frumoasă, mobila frumoasă, vine odată focul tot belșugul tău se duce în fum. Am văzut odată la știri pe unul care a deschis portbagajul mașinii și a spus reporterului: „Aici este topt ceea ce mi-a mai rămas. Restul din toată averea mea adunată de atâția amar de ani s-a făcut scrum și cenusă.”

„Eu zic Domnului: „Tu ești singura mea fericire”

Domnul te ascunde în coliba Lui. Ei e bine! E bine!

Îmi aduc aminte că era o zi ploioasă de început de toamnă, în decada lui ^60. Eu eram destituit. În fața casei noastre apare o mășină și din mașină, o mașină străină, coboară doi bărbați și două doamne. Nu-i cunoaeteam, n-am știut cine sunt, n-am fost anunțat de nimeni, nimic. Am ieșit afară și i-am întâmpinat. Unul era Theodore Adamș care fusese cu doi ani înainte președintele Alianței Mondiale Baptiste. Cel de al doilea era doctor Hargroveș președintele în funcțiune al Alianței Mondiale Baptiste. I-am primit, i-am găzduit … „Dumnezeu ne-a ascuns în coliba Lui”. Nimeni de la autorități nu mi-a zis o vorbă. Nu m-au întrebat cine au fost, ce au vrut…Când Domnul pune mâna ca să te ascundă, îți este de-ajuns.

Să revin însă la „împuterniciți” … E curios. Ei țipau în gura mare la președintele Comunității Baptiste de Banat împotriva mea. Președintele le-a spus:

„Chemați-l aicea”.

„Nu”, au zis ei, „puneți-l voi la punct!” Când Dumnezeu te ocrotește, îți este de ajuns.

Astăzi, vă mărturisesc cu toată bucuria că acei comuniști n-au făcut altceva decât să împlinească cu mine un plan divin. Mulțumesc Domnului pentru „destituirea” pe care El a îngăduit-o și eu … am meritat-o și știu clar lucrul acesta. Așa a vrut Dumnerzeu ca să-și facă planul! Și noi nu vrem, uneori noi ne împotrivim Lui.

Când m-am dus la București și am împărtășit cu Alexa gândul că mă duc la Ambasadă ca să depun formele pentru plecarea definitivă în America, băi fraților, nici cu mine până la Ambasadă n-a vrut să vină! Îi era teamă! Era pericol! Pericol mare.

El mi-a dat informațiile cum să ajung acolo și m-am dus singur. Și atunci Dumnezeu a avut mâna peste mine. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Pe atunci, toți cei care treceau pe la Ambasada Americană erau anchetați de securitate. Am făcut și eu o șmecherie, un joc și … Dumnezeu m-a ocrotit în coliba Lui.

În vara următoare, Alexa, care nu voise să vină, s-a dus în vizită la Oțelul Roșu, la sora mea și de acolo plănuia să vină la mine la Timișoara. Era cu familia, cu siția, cu copiii … În tren au ocupat numai ei un compartiment. În compartimentul vecin erau doi. Când copiii au ieșit la geam să vorbească între ei ceva, au ieșit și cei doi și încercau să-i tragă de limbă. Copiii fuseseră instruiți să se ferească de orice străin și au venit de au spus părinților.
Au ajuns cu acceleratul la Caransebeș. Alexa cu familia se dau jos și … se dau și cei doi. Aveau peste o jumătate de ceas trenul spre Oțelul Roșu. Au urcat ei în tren, au urcat și cei doi. Au ajuns la Oțelul Roșu și au coborât ei. Și au coborât și cei doi. Acuma, vorba aceea românească, „orb să fii tot îți dai seama …”Alexa șia dat seama că-i urmărit. Soția însă i-a spus: „S-ar putea să fie o simplă întâmplare și noi să presupunem doar ceva …” Au stat seara aceea la Rahela și seara s-au culcat la Oțelul Roșu. Nu li s-a întâmplat nimic …

A doua zi, vin la tren să plece de la Oțelu și să meargă la Caransebeș și apoi la Timișoara. Se urcă ei în tren, se urcă și cei doi. Ajung la Caransebeș. Se dau ei joș se dau și cei doi jos. Urcă ei în trenul de Timișoara, urcă și cei doi. Acuma, lui Alexa toate acestea i-au fost prea mult … Îi bătea inima de numa^, numa^. Au ajuns la Timișoara. În fața gării întorcea troleibuzul care mergea la noi în cartier, dincolo de stația de radio. Se urcă în toileibuz și, după ei, se urcă și cei doi. ERa prea mult ca să fie o simplă întâmplare. Ajung cu troleibuzul la strada noastra. Se dau ei jos și se dau și cei doi jos. Alexa se pierduse puțin. Soția, mai tare puțin, a zis către el:

- „Alexa, stai că mi s-a desfăcut șiretul.”

Cei doi erau în spatele lor și au avut atâta obraz ca să nu stea proțopiți în spatele lor, ci au trecut pe alăturea. Copiii alergaseră și deja ajunseseră acasă la noi. Când a sosit, Alexa era alb ca varul.

- „Pit, nu stăm nimic, nu stăm nimic”.

- „Ce s-a întâmplat?”

- „Nu stăm nimic. Uite ce ni s-a întâmplat, așa … așa …așa că nu stăm.”

- „Măi, mâncarea-i făcută și voi n-ați mâncat acuma de amiază. Trebuie să stați.”

- „Nu stăm. Nu stăm. Nu stăm.”

- „Aici eu sunt gazdă! Gata! Nu vreau s-aud nimic! Înăuntru cu voi și la masă că v-așteaptă! am spus eu.

Și cumva așa forțați au intrat înăuntru și s-au așezat la masă să mănânce că erau flămânzi.

În timp ce mâncam, Alexa se oprește din mâncare și spune:

- „Pit, să ști … mergem la București și ams ă depun și eu cerere de plecare în America.”

Dumnezeu avea nevoie pentru radio, pentru literatură, de noi aici și prin comuniști, rpin mâna lor care era puternică, prin mâna lor a făcut ca să venim încoace.

Am atâtea experiențe în privința aceasta. De aceea vă spun, nu vă temeți de oameni! Nu tremurați înaintea lor! Indiferent cine ar fi! Fiți tari în Domnul și în puterea tăriei Lui! Aveți-L pe Domnul ca fericire. „Singura mea fericire”, zice psalmistul. În psalmul 73, ultimul verset spune:

„Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu “l fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale” (Psa;mul 73:28).

Țin să vă asigur că Domnul șie să dea fericirea. Nu sunt bogat și mulțumesc Domnului pentru că toată viața am fost sărac. Îi mulțumesc. Că dacă eram poate bogat …

Într-o predică de la Chicago, nepotul Valentin spunea că se bucură că tata Popovici, când a venit din America în România, n-a băgat banii în avere, ci a investit în copii. Slavă Domnului!
Unii căutați averi și bani. Eu vă zic, căutați-L pe Domnul! Astăzi, materialismul a pus cumva stăpânire pe frații noștri. Nu mai au timp! N-au timp să citească Biblia, n-au timp să se roage, n-au timp să stea de vorbă cu copiii lor. Eu cunosc probabil peste o mie de cântări și m ă uit la unii din copiii de azi și la tineri și chiar la unii păstori că nu știu cântările, măi frate. Știu câteva. Tata și mama n-au fost bogați, au fost săraci. Tata n-a vrut să cumpere pământ în România pentru că a vrut să vie înapoi în America, dar Dumnezeu a vrut ca să ne crească în sărăcie, în greutăți, în necazuri, pentru că ienuperul, care crește pe vârf de munte e soiul de lemn care e tare ca osul. Dumnezeu a vrut să ne crească în greutăți și necazuri ca să ne poată folosi. Fiți la îndemâna lui Dumnezeu! Stați de vorbă cu copiii voștri.

Apostolul Ioan spune despre părtășia pe care o avem cu tatăl:

„Ce era de la început ce am auzit ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții, pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o, și mărturisim despre ea, și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut și am auzit aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi” (1 Ioan 1:1-4).
Astăzi, soțul nu are părtășie cu sția sa. E prea „ocupat” … Vine târziu și când vine se așează la televizor și nu mai pot să stea de vorbă. Nu mai pot să-și crească copiii. Pe copiii lor îi cresc alții. Nu-i bine, frații mei și surorilor. Nu-i bine!

Copiii sunt dar din darul Domnului. Creșteți-i! Mai bine săraci, dar creșteți-i pentru Dumnezeu. Povestiți-le lucrările minunate ale Domnului. Spuneți-le ce a făcut Domnul în viața voastră. Că așa spune Scriptura. Pe mine așa mă-nvață Domnul.

Când veneam de la seceră, părinții noștri veneau frânți de oboseală. Nu-i lucru simplu să tragi toată ziua cu coasa și să aduni snopii. Totuși, când ajungeam acasă, părinții se așezau cu noi pe prispa casei. În Banat îi spune „târnaț”. S-așezau pe târnat, și începeau să cânte. ceilalți vecini se mirau:

- „Cum? Ai lui Sima pocăitul or ajuns acasă și cântă! Cântă!”

Eu atunci am învățat cântările și le am înregistrate în „computerul” ăsta care l-a făcut Dumnezeu. Nu numai cuvintele! Uneori știu și gamele în care se cântă cântările și numărul sub care apar în carte. Dacă folosești mereu un lucru, Dumnezeu face că ți se întipărește în minte. Stați de vorbă cu copiii voștri! Cântați împreună cu ei cântările Domnului!

În Biblia mea spune că vin zile și mai grele. De aceia „întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui.” Aici sunt două cuvinte: „putrere” și „tărie”. Puterea este de acțiune, iar tăria este de rezistență. Un pod trebuie să aibă rezistență. O grindă trebuie să aibă rezistență, tărie! Pentru vremurile care vin, căutați să aveți tărie! Domnul să ne învrednicească printr-o părtășie strânsă cu El și strânsă în familie să fim nebiruiți.”

În primul rând, cine lucrează cu oamenii colaborează îndeaproape cu Dumnezeu și-i simte foarte concret … respirația. Această „Ruah Elohim”  sau „Duh al Celui Atotputernic” adie delicat încă pe deasupra acestei lumi, aducând mereu în ființă și crescând apoi duios … copii „născuți de sus”, destinați să vadă și să moștenească Împărăția lui Dumnezeu.

În al doilea rând, cel ce lucrează cu oamenii pătrunde vrând nevrând în lumea nevăzută a spiritualității, a caracterului. Aceasta este o lume a inefabilului, dincolo de „ceea ce se vede” cu ochii firești, o realitate care poate fi palpată numai cu sufletul și poate fi modelată numai prin Cuvânt, prin post și prin rugăciune.

Una din caracteristicile acestei existențe spirituale este ceea ce eu numesc „elasticitatea”, capacitatea ei de a-și schimba forma și conținutul nu atât prin fapte, cât prin atitudini deternimante. Cercetătorii psihanalizei numesc acest nivel existențial „subconștient”. Biblia o numește pur și simplu „trăire prin credință”. Din acest punct de vedere, ceea ce suntem noi în noi înșine este cu mult mai important decât ceea ce ne apucăm să facem, căcăi ceea ce înfăptuim va fi întotdeauna doar o curgere în afară a preaplinului care ne clocotește înăuntru. „Căci din prisosul inimii vorbește gura”. Trăirile noastre interioare devin filtrul prin care privim în jurul nostru, influențându-i pe cei din jur și lăsându-ne la rândul nostru influențați de ei.

Pentru fiecare dintre noi, lumea nu este așa cum este ea, ci așa cum suntem noi pe dinăuntru. Un muzician a va vedea mereu plină de melodii, un hoț o va vedea plină de prilejuri de hoție, un egoist o va vedea rea, în timp ce un filantropist o va vedea mereu plină de frumusețea facerilor de bine.

Fiecare trăim, măcar în parte, în lumea propriilor noastre creații. Iar eu vreau să vă arăt că cine a spus „ce-și face omul cu mâna lui …” a fost un om cu o mare experiență de viață și ne-a lăsat o lecție la care am face bine să luăm mai bine seama.

Aș vrea să vă atrag atenția asupra acestui verset care cuprinde ceea ce lumea creștină a ajuns să numească „Regula de aur”: „Tot ce voiți să vă favcă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel” (Matei 7:12). Domnul Isus spune că acesta este rezumatul întregului Vechi Testament: „Căci în aceasta este cuprinsă Legea și Proorocii”.

Din aceiași familie de proverbe înțelepte, mai sunt două: „Nu-ți tulbura izvorul din care bei apă” și „După plată și răsplată”.

În vara primăvara anului 2002, mă aflam în mijlocul unui grup de păstori baptiști români de pe coasta de vest a Americii întruniți pentru ședința lor trimestrială. Seara, cei din loc au închiriat o sală încăpătoare pentru ca toți membrii adunărilor locale să poată încape la niște servicii de închinare și de evanghelizare. Diferite formații corale urcau pescena sălii și cântau imnuri creștine între predicile rostite de păstorii diferitelor biserici. Știam că relațiile dintre bisericile din acel oraș nu erau chiar așa de bune cum ar fi trebuit și fiecare vorbitor se străduia să dea o învățătură care să aplaneze conflictele și să creieze premizele unei mai bune colaborări viitoare. Strădaniile vizitatorilor au fost întâmpinate însă cu mult scepticism de cei localnici.

Seara a atins un punc de impas când conducătorul unuia din corurile de tineret din zonă a cerut să spună câteva cuvinte înainte de a dirija o cântare. Cuvintele lui, care nu spuneau nimănui nimic nou, au stârnit totuși rumoare și nemulțumire în cei prezenți: „Vreau să spun că singura șansă a tineretului din aceste biserici de a face ceva frumos pentru Christos în viitor este să nu se ia după pilda celor ce conduc bisericile astăzi. Și acum vom cânta cântarea …”
După o așa „introducere”, trebuia să vorbesc eu! Vă închipuiți impasul teribil în care mă aflam …

A trebuit să-mi schimb subiectul. M-am rugat cu toată inima Domnului să-mi dea un subiect care să-i spună acestui tânăr și tuturor celor ce gândeau ca el ceva care să-i scoată din amărăciunea paralizantă și din duhul neiertător de judecată. Am vorbit fără „notițe” și am prins „un vânt prienic” din partea Duhului Sfânt.

Țin minte că am început să predic printr-o rugăminte:

„Aș dori să vă rog să repetați cu voce tare prima partrte a versetului 12 din Matei 7: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel”.
Apoi am adăugat: „Sper să învățăm acest text pe dinafară și, dacă Dumnezeu ne dă har, și pe dinăuntru”. Aș dori să spun celui ce a vorbit înaintea mea că uneori avem tot dreptul să fim drepți, dar niciodată nu avem dreptul să fim răi! Metoda recomandată de Domnul Isus este cu totul alta:
„Tot ce voiți să vă favcă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.”

Recomandarea aceasta are de a face cu câteva lucruri foarte importante.

În primul rând, ea este o mustrare, o expresie a nemulțumirii pe care o avea Domnul Isus față de atitudinea ucenicilor Săi în relațiile cu cei din jur. Dacă o citiți din acest punct de vedere, predica de pe munte este un manifest al unei noi ordini, o pledoarie pentru un tip nou de personalitate.
Domnul Isus a venit printre noi nu numai ca să ne arate cât de răi suntem acum, ci și ca să putem vedea în ființa Sa cât de buni putem deveni dacă-I dăm voie lui Dumnezeu să „ne nască din nou” și să ne crească după chipul și asemănarea fratelui nostru mai mare, Isus.

Necazul pe care-l avea Domnul Isus cu ucenicii este că ei se lăsau pradă influențelor din jur și, în loc să colaboreze cu Domnul Isus la instaurarea unei ordini noi, se lăsau modelați de lumea din jur. Ei nu „acționau”, ci „reacționau” la ceea ce le făceau alții.  O personalitate adevărată nu se lasă dominată de acțiunile celorlalți. Ea nu este înrobită de dimensiunile răutății din jur, ci impune în jur propriile ei dimensiuni.

Iată doar câteva pasaje în care Domnul Isus își exprima această nemulțumire față de comportamentul ucenicilor de atunci:
„Voi sunteți sarea pământului. Dar dacă sarea își pierde gustul, prin ce și va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, și călcată în picioare de oameni. Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. (Matei 5:13-16)
„Ați auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi, și dinte pentru dinte.” Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celalt. Î
„Orișicui vrea să se judece cu tine, și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ți cere, dă-i; și nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Ați auzit că s-a zis: „Să iubești pe aproapele tău, și să urăști pe vrăjmașul tău.” Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blastămă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.
Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? Și dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobicinuit faceți? Oare păgînii nu fac la fel? Voi fiți, deci, desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit. (Matei 5:38-48).

O personalitate afirmă și influențează, un om lipsit de personalitate răspunde „cu aceiași măsură”. Această realitate se vedea atunci și din practica invitării la masă.

„A zis și celui ce-L poftise: „Când dai un prînz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei la rândul lor pe tine, și să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi. Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească; dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți.î (Luca 14:12-14)

Îl văd pe Domnul Isus uitându-Se la ucenici cu reproș, parcă spunându-le: „Ce mă fac Eu cu voi? Eu am venit să construiesc o lume nouă; voi vă conformați lumii vechi. Eu rezidesc realitatea; voi vă răzbunați răutatea.”
Se cere tărie de caracter ca să nu dai voia altora să dicteze termenii în care-ți trăiești tu viața. Inițiativa trebuie să-ți aparțină întotdeauna ție.

Charles Swindoll, un predicator american, a spus: „Cu cât trăiesc mai mult, cu atât îmi dau mai mult seama de importanța atitudinilor. Pentru mine, ele sunt mai importante decât faptele, mai importante decât trecutul, decât educația, decât banii, decât circumstanțele, decât eșecurile, decât biruințele, decât orice ar zice sau ar face ceilalți oameni. Atitudinile sunt mai importante decât aspectul exterior, decât talentul și decât priceperea. Ele hotărăsc dacă un om, o familie, o companie sau o Biserică propășește. Lucrul cel mai remarcabil este că atitudinile sunt în puterea noastră. Nu poți schimba ziua de ieri  și nu poți determina cum se vor purta cu tine oamenii; nu poți evita inevitabilul. Poți în schimb să cânți pe singura „coardă” care-ți stă la îndemână: atitudinea ta în fața realității.

În al doilea rând, această afirmație îndeamnă să ne „construim cu propriile noastre mâini” realitatea în care să trăim.
Există un fel de rezonanță între noi și cei din jurul nostru. Noi nu vedem lumea așa cum este, ci așa cum suntem noi! Cine iubește va trăi întotdeauna într-o lume de prieteni. Cine urăște va trăi într-o lume de dușmani. Noi construim cu mâinile noastre lumea în care trăim.
Pentru cel avar, lumea din jur este o lume a banilor, fiecare privire aruncată asupra celor din jur este în esență un fel de „evaluare valorică”. Privirea unui astfel de om descoperă mereu „cât face fiecare”, „cât folos financiar poate fi tras din prietenia cucutare sau cu cutare.

Uitați-vă la ce se întâmplă când un „imoral” (ca să vorbesc eufemistic) intră într-o colectivitate de oameni. În numai câteva minute, el descoperă dintr-un dialog al privirilor cine este „disponibil” acolo pentru planurile lui mocirloase.

Înțelepciunea populară a observat: „Cine se aseamănă se adună.” Niciunul dintre noi n-are voie să-și justifice răutatea lui cu răutatea celor din jur. Dumnezeu ne-a chemat să lucrăm împreună cu El, nu la acceptarea realității, ci la trasformarea ei. Suntem pe poziția unuia chemat să-i învețe și să-i formeze pe cei din jurul nostru. Nu omul este produsul circumstanțelor; circumstanțele sunt produsul omului.

Ca niște veritabili profesori, nu trebuie să ne coborâm la nivelul elevilor, ci să-i ridicăm pe ei la nivelul nostru. Un profesor cu un suflet bun care predă istorie, matematică sau biologie este de mai mult folos pentru formarea caracterului în elevi decât un profesor ușuratec care predă un curs biblic.

Orice reacție care ne coboară la nivelul răutății din jur, nu este o biruință, ci o înfrângere. Cea mai bună metodă de a fi „cineva” este să fi tu însuți.
Amintiți-vă de întâlnirea dintre Domnul Isus și Iuda în gradină Ghețimani. Se întâlneau doi exponenți a două lumi diferite. Cu o sărutare, semn împrumutat din lumea frumosului, Iuda îl dă la moarte pe Christos. Ca să scoată mai mult în evidență contrastul ipocrit, Isus întreabă:
„Iudo, cu o sărutare îl vinzi tu pe fiul omului?”
Ceea ce mă șochează însă pe mine este altceva! Isus îl numește pe Iuda, „Prietene”!  Oricare dintre noi i-am fi spus cu dispreț: „Trădătorule! Ucigașule! Vânzătorule! Prefăcutule!”
Domnul Isus n-a făcut însă așa ceva … El și-a trăit predicile și a ilustrat cu viața Sa principiul din predica de pe munte. Dincolo de vorbe, dialogul este mult mai complet și mai complex. Prin atitudine și cuvinte, Domnul Isus îi spune lui Iuda:
„Ai fost cu Mine trei ani și jumătate și n-ai învățat și n-ai priceput încă nimic. Ai fost cu noi, dar n-ai devenit încă dintre „ai noștri”. Facem parte din lumi diferite. Eu vin la tine din lumea iubiri, a adevărului, a frumosului, a iertării. Tu vi la mine din lumea decăzută a urii, a interesului egoist, a urâtului. Ai împrumutat de la lumea mea doar aparențele. Mi-ai dat o sărutare. Este însă o sărutare care ascunde viclean păcatul vânzării. Vai, Iuda, ce ieftin m-ai vândut …! Doar pentru treizeci de arginți, Iuda ? Vi la Mine din lumea ta, cu toată teroarea și răutatea ei chinuitoare. Eu am să rămân însă în lumea mea. Nu mă cobor în lumea ta. Nu vei reuși să Mă faci să te urăsc. Eu îți spun în continuare: „Prietene”! Și chiar și atunci când Mă vei da morții, ține minte că nu voi muri „din cauza ta”, ci voi muri „pentru tine”! Lumea mea va rămâne pentru veșnicie. Lumea ta este condamnată și va pieri foarte curând.”
Chiar înainte de răstignirea Învățătorului său, Iuda s-a prins în lațul propriei lui răutăți și s-a spânzurat. Christos a rămas însă veșnic!  Iar puterea Lui plină de dragoste a strămutat în împărația Lui milioane de oameni.
În al treilea rând, principiul acesta ne mai spune și că limitele influenței noastre asupra celorlalți este limita imaginației noastre pozitive. „Tot” ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel”.

Acest „tot” nu este limitat decât de dimensiunile personalității noastre. Gândește-te la o lume în care oamenii să se poarte cu tine „perfect”, la o lume în care să fi tratatașa cum meriți și chiar mult mai bine decât ai putea merita tu vreodată. Gândește-te la lumea aceea. Imagineazăți-o bine și apoi treci la treabă și inițiază transformarea visului în realitate. Uită-te în jur și vezi cine nu te tratează așa cum vrei tu. Apoi, apucă-te să-l tratezi, nu așa cum te tratează el, ci așa cum ai vrea ca el să te trateze. Fă-i exact lucrurile pe care ai vrea ca el să ți le facă. Spune-i exact vorbele pe care ai dori să le auzi spuse de el pentru tine. Aceasta este metoda recomandată de Isus Christos
„Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.”

Fi o sursă de binecuvântare într-o lume de blestem. Fi dragoste într-o lume a urii. Fii sfânt într-o lume a păcătoșilor. Fi vesel într-o lume a celor triști. Fi iertător într-o lume a celor cruzi și răzbunători.
De ce să te încolonezi și să cânți „marșul funebru” al prohodului celor ce răspândesc în jur moartea. Ia tu inițiativa vieții! Dă tonul la o nouă melodie în jur! Începe o simfonie a primăverii veșnice, o odă a bucuriei eterne, un imn al dragostei între oameni. Nu-i important de unde vii, ci unde te îndrepți, nu ce stăpânești, ci ce te stăpânește, nu ce ai pe tine, ci ce ai în tine, nu ce mănânci, ci ce te mănâncă.  Nu există circumstanțe, oricât ar fi ele de rele, din care un om înțelept să nu scoată ceva bun; nici circumstanțe, oricât de bune ar fi ele, pe care cel rău să nu le folosească spre paguba lui.

Oftatul lui Christos este același și astăzi. Majoritatea ucenicilor Săi au nu-i înțeleg mesajul și El nu are cu cine să lucreze la „transformarea” realității. Majoritatea se maimuțăresc reacționând ca o oglindă lipsită de personalitate la faptele celor din jur. Există până și un cântec popular cu acest „crez”:

„Cin-se ia cu mine bine
Îi dau haina de pe mine!
Cin se ia cu mine rău
Să-l ferească Dumnezeu
Că sunt șarpe de dudău!”

Christos ne-a chemat să lucrăm împreuna cu El la schimbarea oamenilor. Suntem „sarea pământului și lumina lumii”. Biserica creștină este o ambasadă a Împărației într-o lume a păcatului destinată pierzării și prăpădului. Cel mai mare bine pe care-l putem face lumii este să nu fim ca ea! Nu circumstanțele din viața noastră ne determină caracterul, ci relația noastră cu Dumnezeu, indiferent de circumstanțele vieții. S-ar putea ca circumstanțelesă te împiedice să aduni o avere mare, dar ele nu vor reuși să te împiedice să-ți formezi un caracter mare. Jean Paul Sartre a spus: „Important nu este să spui: Iată ce au făcut din mine, ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut ei din mine.”

Un creștin este un „nonconformist” pozitiv, care refuză să accepte lucrurile „așa cum sunt”, pentru că este angajat cu toate energiile lui să clădească în jur o realitate „așa cum ar trebui să fie: „Tot ce voiți să vă favcă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel”

Fii optimist în ceea ce crezi și dă întotdeuna o șansă viitorului.”