Visky Ferenc

(Mărturie personală)

Tatăl meu a fost preot reformat. Cursurile şcolii medii le am urmat la gimnaziul Kolcsey Ferenc din Satu Mare, iar teologia am studiat o la universitatea Tisza Istvan din Debrecen. Primul meu loc de muncă a fost la Salonta, judeţul Bihor. De aici am fost transferat la Niuved, judeţul Bihor, apoi la Cheţ, judeţul Bihor. Sărbătoarea Rusaliilor din anul 1958 ne a copleşit de bogăţie. Aici la Cheţ, un sat mic, am asistat la primele semne ale înnoirii în viaţa comunităţii. Chiar şi câţiva dintre mai marii satului, dintre cei beţivani, L au recunoscut în Christos pe Mântuitorul lor.

Într o zi, poştaşul mi a înmânat o scrisoare. Era o scrisoare obişnuită. Soţia unui preot îmi scria următoarele:

„Azi-noapte securitatea l a arestat pe soţul meu, care este bolnav; suferă de T.B.C. Dacă nu aş crede în Cel care l a scos pe Lazăr după patru zile din mormânt, n aş mai avea nici o speranţă că l voi mai vedea în această viaţă. Dar eu cred…”

Vestea a confirmat cele deja ştiute de noi. În curând va veni şi rândul nostru. Au început arestările masive. Populaţia satului încă refuza să accepte sărăcia şi mizeria comună datorită formării colhozurilor (C.A.P. urilor). Şi lupta ideologică era în toi. Regimul comunist dorea să distrugă comunităţile creştine, pe care le considera cei mai înverşunaţi duşmani ai săi.

A trecut aproape o lună de zile de la începutul arestărilor. Câţiva membri ai mişcării de trezire spirituală din cadrul bisericii reformate au fost întemniţaţi. Zi de zi trăiam în stresul aşteptării. Doream şi noi arestarea, deoarece în libertate ar fi existat posibilitatea să nu avem puterea să