Doi mesageri

Pe când adunarea Bisericii Baptiste „Iuliu Valaorii” era încă găzdiută în clădirea de pe șoseaua Mihai Bravu din București, am trăit într-o seară una din cele mai mari revelații despre „sfinți”.

Veniseră     în vizită doi păstori americani din Biserici Baptiste Independente (pe atunci nici nu știam ce înseamnă aceasta). Erau oameni simpli, cu vorbire duioasă și familiară, fără oratorie și fără dorința de a impresiona pe cineva. Am simțit repede că veniseră să-și vadă „frații în suferință”, pentru ei, bisericile creștine aflate sub regimuri comuniste fiind biserici persecutate și private de libertațile de care se bucurau ei „în vest.”

Când i-a venit vremea să vorbească, cel de al doilea s-a ridicat în picioare la amvon, a privit un timp lung peste adunare, s-a umplut de emoție și a zis:
„Vreau să vă înregistrez pe toți în memorie. Vreau să vă țin minte fețele ostenite, ochii frumoși ai credinței. Vreau să vă rețin exprtesiile fețelor dornice să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că va veni o zi în care voi ajunge de partea cealaltă a curcubeului și voi sta față în față cu Domnul Isus. Atunci voi privi fața Lui, voi vedea ochii Lui luminoși și mă va lumina expresia feței Lui binecuvântate. În clipa aceea voi spune cu uimire: „Stai așa! Eu am mai văzut undeva fața aceasta, ochii aceștia! Expresia aceasta îmi este binecunoscută!” Se va împlini atunci ceea ce scrie apostolul Pavel: „Când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi, și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut” (2 Tesaloniceni 1:10).

A fost pentru prima dată când am înțeles ce mult se identifică Domnul Isus, Capul trupului, cu mădularele trupului Său, credincioșii. Probabil că a fost una din cele mai scurte predici pe care am ascultat-o vreodată. Înalțimea și adâncimea ei a compensat însă lipsa ei de lungime, lăsând pentru totdeauna în mine pasiunea unei îndeletniciri care avea să nu mă mai părăsească niciodată: Să văd în cei credincioși chipul sfânt al Mântuitorului lor.

Lucruri mici

După 11 Septembrie, una din companiile care au fost găzduite în turnurile gemene din New York i-a adunat pe toți supraviețuitorii din celelalte companii ai căror angajați fuseseră uciși de atacul terorist să vină pentru o scurtă stare de vorbă.
Unul din lucrurile pe care le-au făcut împreună a fost să-și reamintească ce făcuse fiecare în dimineața de tristă amintire. Nimic deosebit, doar niște „fleacuri”, care au reușit însă să le scape viața:

Șeful companiei a întârziat pentru că a trebuit să fie în dimineața aceea prezent la prima zi de grădiniță a fiului său.

Un altum a întârziat și el pentru că-i venise rândul să cumpere gogoși pentru ceilalți colegi.

O femeie s-a sculat târziu pentru că nu i-a sunat ceasul în dimineața aceea.

Un angajat fusese prins în trafic din cauza unui accident întâmplat pe autostradă.

Un altul pierduse pur și simplu autobuzul.

O femeie a mărturisit că s-a pătat cu mâncare pe rochie și a întârziat pentru că a trebuit să se schimbe.

Altulia nu i-a pornit motorul de la mașină.

Unul s-aîntors din ușă ca să răspundă la telefon și cineva sâcâitor l-a ținut câteva minute de vorbă.

O femeie a povestit că băiatul ei este cam leneș și a trebuit să stea după el ca să ffie sigură că pleacă la școală.

Unul a spus că n-a putut cu nici un chip să găsească un taxi.

Cel care m-a pus cel mai mult pe gânduri a fost unul care a povestit că tocmai își cumpărase niște pantofi noi și l-au ros de i-au făcut bășici la călcâie. A trebuit să se oprească la o farmacie și să cumpere un plasture. Asta i-a salvat până la urmă viața.

De când i-am auzit pe oamenii aceia vorbond, ori de câte ori mi se mai întâmplă să fiu și eu blocat în trafic, să scap un autobuz, să trebuiască să mă întorc din drum ca să răspund la telefon, toate „fleacuri” pentru care mă enervam așa de repede înainte, mă opresc puțimn și-mi sun că mă găsesc exact în locul în care mă vrea Dumnezeu în momentul acela.

Data viitoare, când îți vor merge și ție „pe dos” lucrurile, gândește-te că nimic nu este la întâmplare. Nu te mai enerva pentru că nu-ți găsești cheile de la mașină, pentru că ți se pare că toate stopurile le prinzi pe roșu sau pentru că ți-a plecat autobuzul chiar din fața ta; Dumnezeu este la lucru prin toate acestea.  De fapt, nici nu există „fleacuri”, ci numai lucruri importante cărora n-ai reușit să le identifici încă importanța. Dumnezeu le-o știe însă și le-a rânduit pe toate pentru binele și fericirea ta.

O caricatură

Când ne-am mutat pentru prima oară în clădirea bisericii „Bethel” din Anaheim, Californai, pe un perete aflat în holul intrării coriștilor era afișată o caricatiră tăiată dintr-un ziar local. Ea îl înfățișa pe un copil îngenuncheat lângă pătuțul său pentru rugăciunea dinainte de culcare. Sub caricatură era scris textul acelei rugăciuni copilărești:
„Doamne, ai grijă de mama, de tata, de frățiorul meu, de mine, dar, mai ales, ai grijă de Tine …. că dacă Ți se întâmplă Ție ceva, e vai de noi toți!”

Sfinții din San Francisco

Iată că am străbătut două continente, câteva țări și am vizitat o sumedenie de biserici creștine. Lucrarea cu oamenii este uneori lipsită de rezultate vizibile spectaculoase. Răsplătirile ei sunt de cele mai multe ori nevăzute și ele, uneori rămânând ascunse foarte adânc … în viitor. Asta nu înseamnă însă că ele nu există!

În primul rând, cine lucrează cu oamenii colaborează îndeaproape cu Dumnezeu și-i simte foarte concret … respirația. Această „Ruah Elohim”  sau „Duh al Celui Atotputernic” adie delicat încă pe deasupra acestei lumi, aducând mereu în ființă și crescând apoi duios … copii „născuți de sus”, destinați să vadă și să moștenească Împărăția lui Dumnezeu.

În al doilea rând, cel ce lucrează cu oamenii pătrunde vrând nevrând în lumea nevăzută a spiritualității, a caracterului. Aceasta este o lume a inefabilului, dincolo de „ceea ce se vede” cu ochii firești, o realitate care poate fi palpată numai cu sufletul și poate fi modelată numai prin Cuvânt, prin post și prin rugăciune.

Una din caracteristicile acestei existențe spirituale este ceea ce eu numesc „elasticitatea”, capacitatea

Misionarii menoniți

În vara anului 2002 am fost chemat de urgență să merg împreună cu cei ce conduc organizația Christioan Aid Ministries în România. Se pornise o „vântoasă” în personalul sucursalei organizației, la Suceava. Era vorba despre un conflict de personalitate între mai toți cei ce lucrau acolo. Ajunși la Suceava, am petrecut câteva zile pline de „interviuri” cu cei ce se învinuiau reciproc de responsabilitate pentru răul ce se instaurase în jur. Într-una din zile, l-am ascultat pe un tânăr american, foarte acru și înveninat împotriva tuturor românilor și a tuturor realităților românești. Ascultându-l, mi s-a părut că stau în fața unuia care poartă umbrela de ploaie într-o zi caniculară de vară. Parcă revizitam întâmplarea de pe coasta de vest a Americii. I-am cerut voie lui David Tro]er să-i spun câteva cuvinte, apoi l-am privit câteva clipe fără să spun nimic, după care l-am surprins cu o întrebare:

„Ascultă, te văd tânăr și frumos. Ești harnic și priceput. Ai pe Domnul de partea ta … Vreau să-ți dau o veste! Undeva în lumea asta există o fată fericită care te așteaptă să te căsătorești cu ea. Ești gata?”

M-a privit lung, uimit și perplex. Nu înțelegea ce rost au toate cuvintele acestea …

„Am întâlnit un tânăr ca tine acum câteva luni într-o biserică română din America. Te privesc pe tine și parcă-l văd pe el … Ești acru și întunecat, ți s-au înecat toate corăbiile și lumea este gata să se sfârșească … Și când mă gândesc că noi te-am trimis din America în România ca să faci lucrarea împreuna cu Domnul și să răspândești în jur frumusețea și harul lui mântuitor … Ce s-a întâmplat cu tine? Cui i-ai dat voie să te aducă în halul acesta? În loc să te ajutăm, noi te-am distrus când te-am trimis aici! În loc să fi biruitor ești un om înfrânt. Crezi că te-ar lua vreo fată dacă te-ar vedea în halul acesta?”

I-am spus apoi toată întâmplarea cu tânărul nihilist pe care-l întâlnisem în primăvară și l-am confruntat cu principiul Domnului Isus: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.”

I-am spus: „Ne clădim realitatea în care trăim cu propriile noastre mâini. Noi aruncăm în jur punți sau ridicăm ziduri. Suntem chemați să fim agenții schimbării inițiate de Dumnezeu în lumea noastră. S-ar putea ca românii din jur să fie chiar așa de răi sau chiar mai răi decât ne spui tu. Asta nu scuză însă starea ta înaințtea lor. Le-ai îngăduit să te facă asemenea lor! Asta nu este bine. Asta este partea ta de vină! În loc să-i influențezi tu pe ei, te lași tu influențat de ei. În loc să fi tare, ești slab și-i lași să-ți construiască realitatea în care trăiești. Sfatul pe care trebuie să-l urmezi este: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.”

Ca un copil de menonit bine crescut, m-a ascultat în liniște până la capăt. Nu știu însă dacă m-a și priceput atunci. A revenit însă a doua zi și mi-a spus: „Cred că Dumnezeu te-a trimis aici special pentru mine. Mulțumesc pentru tot ceea ce mi-ai spus.”

După ce el a ieșit din biroul în care eram adunați, a intrat înăuntru un alt lucrător american, cam la fel de trist și acru cum fusese și cel dintâi. Fără să mai aștepte nici un minut, David mi-a spus: „Daniel, mai predică odată ce i-ai spus și celuilalt.”

Am răspuns: „Nu mă învăța rău. Mi se întâmplă foarte rar să mi se ceară să repet predicile.”

A zâmbit și mi-a spus: „Mai spune odată. Nu de alta, dar vreau s-o învăț și eu bine, ca s-o trăiesc și s-o spun și la alții.”

Ioan Dambeanu

„Nu era el lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre lumină.” Oamenii au două posibilităţi să răspândească lumina: să fie ei înşişi lumină sau să reflecte lumina răspândită de alţii. Ioan Botezătorul a netezit căile pentru ca Isus Christos să poată veni la oameni. Ioan Dâmbeanu a ieşit din anonimatul mulţimii ca să răspândească lumina cunoştinţei de Dumnezeu prin intermediul benzilor de casetofon şi al casetelor audio.

Se spune că cine îi dă altuia un pahar cu apă în Numele Domnului Isus nu şi va pierde răsplata. (Matei 10:42)

Nu are importanţă dacă acest om a scos el însuşi apa din fântână sau doar a dăruit apa scoasă de un altul. Important este că apa a ajuns la cel însetat prin intermediul lui.

Pasiunea după adevăr şi dreptate l a mânat să facă parte, alături de Pavel Nicolescu, Nelu Târziu, Nelu Moldovan, Petru Cocârţău, Nicolae Rădoi şi Iuhaz Emeric, dintre întemeietorii „Asociaţiei pentru Libertate Religioasă şi de Conştiinţă” din România, care gemea sub dictatura lui Ceauşescu.

Ioan Dâmbeanu n a fost şi nici nu este predicator. Din dragoste pentru răspândirea Cuvântului a fost însă printre primii care au plătit aproape o avere pentru pe atunci nou apărutele magnetofoane „Tesla”. A colindat bisericile ca să adune predici şi cântări bune şi le a purtat apoi harnic înspre cei însetaţi după neprihănire.

Aceeaşi pasiune a răspândirii Cuvântului l a făcut să părăsească biserica Bellflower din Los Angeles, unde a funcţionat ani de zile ca uşier al adunării, pentru ca să se mute ca membru în biserica noastră, Bethel din Anaheim, unde a înfiinţat şi a condus departamentul de misiune prin casete audio.

Prin anul 2004, fratele Dâmbeanu a trimis nişte casete înregistrate la Bethel tocmai la Zalău. Acolo, pastorul penticostal le a dat unor doamne aflate în spital. În timpul vizitei de duminică dimineaţa, doctorul le a întrebat:
– Ce ascultaţi acolo?
– Ascultăm cuvintele lui Dumnezeu, că doar este sfânta duminică, a venit răspunsul.

Spre prânz, doctorul s a întors şi a cerut şi el să asculte casetele. Doamnele i le au dat cu plăcere. Peste puţină vreme, tot spitalul a aflat că trei medici s au „pocăit” şi L au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor.

Femeile creştine intraseră în spital ca paciente să fie tratate de doctori. În schimb, „leacurile” oferite de ele i au vindecat pe doctori de o boală mult mai grea şi incurabilă, boala păcatului. Doctorii le au tratat trupurile pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii. Ele le au tratat sufletele pentru dobândirea vieţii eterne. De la depărtare, când a aflat despre toate acestea, fratele Dâmbeanu I-a mulţumit lui Dumnezeu cu sentimentul unei datorii împlinite.

Iată o mărturie a unuia dintre „colaboratorii” fratelui Nelu:

„Am venit în anul l997 din ţară, cu o mare dorinţă: să îi văd pe fratele Richard şi pe sora Sabina Wurmbrand!
După 1989, am ascultat câteva casete în România cu mesajele dumnealui, am citit cărţile care au apărut la editura Stephanus, dar să le auzi vocea, să îi vezi faţă în faţă, chiar să le pui câteva întrebări, era ceva ce îmi doream foarte tare!

America însă are întinderea unui mare continent şi din statul în care eram, până în California, unde locuiau dumnealor, era o distanţă greu de parcurs, mai ales când este vorba despre veniturile unor proaspeţi emigranţi. Am început să mă resemnez, când cineva (vă mai amintiţi? aţi fost chiar dvs., frate Daniel) mi l a recomandat pe fratele Dâmbeanu. Şi aşa am comandat cele 40 de casete prelucrate. Când spun «casete prelucrate», înţeleg o predică încadrată perfect între cântări şi poezii cu acelaşi subiect.

Le am ascultat de mai multe ori, le am multiplicat de mai multe ori şi am trimis câteva seturi în ţară, apoi am dat şi la românii din Michigan. Ştiţi, cred, cum sunt mesajele fratelui Richard: nu te invită la o anumită confesiune creştină, ci te conduc spre o experimentare personală a dragostei Domnului Isus. Când am ajuns la această vână de izvor, credeţi că m am mai putut opri? Am sunat la fratele Dâmbeanu şi l am întrebat: «Ce casete mai ai, frate Ioan?» N a trecut mult şi am primit un catalog cu titluri de casete. Aşa se face ca din sutele de titluri de casete, culese în zeci de ani şi prelucrate de dânsul (ştiu că pentru fiecare munceşte peste 3 ore) «fonoteca mea de aur» s a îmbogăţit foarte mult. (Săptămâna aceasta m a sunat un frate şofer care era în cursă prin Georgia. Tocmai terminase de ascultat ultimele cinci casete cu mărturii, pe care le a primit tot de la misiunea fratelui Ioan. Mi a spus că le a ascultat cu lacrimi în ochi.)

În anul 2000, am multiplicat din casete şi le am trimis şi unor unchi de a mei în Canada. Nu a trecut mult şi m a sunat mătuşa şi mi a povestit plângând ce schimbare s a produs în familia lor, ce aplanare de situaţii.
În vara anului 2002, a venit fiul meu din România şi era cumva tare speriat de o ispită care i se părea prea mare ca să o poată birui singur. Dar a ascultat la rând «fonoteca de aur» cu casetele mele de la fratele Dâmbeanu şi s a rededicat Domnului. L am văzut apoi cum a crescut spiritual.

V am scris doar de aceste două întâmplări în care Dumnezeu a lucrat la inima oamenilor prin aceste casete. Ele sunt însă cu mult mai multe. Slăvit să fie Domnul! Ce frumos este sa lucrezi pentru Domnul acolo unde eşti, cu ceea ce ai la îndemână.” (Lidia Stâncel)

Maria Ban

Există oameni care se ridică deasupra împrejurărilor potrivnice; alţii se lasă înecaţi de valurile năvalnice. Mai există şi o a treia categorie: acea a celor din care împrejurările, asemenea unei uriaşe prese, scot must aromat sau untdelemn de leac alinător. Un astfel de exemplu a stat în ultimii ani alături de noi, în casa noastră din Los Angeles.

În 1983, a venit să stea la noi, în Los Angeles. Părea o realitate stânjenitoare, cam „peste mână” pentru dânsa. Trebuia să fie musafir la a doua fată a ei, în ordinea naşterilor. Motivul aveam să l aflu mult mai târziu, când locuirea împreună devenise deja o obişnuinţă fericită.

Când soţul ei, Traian Ban, a fost luat la închisoare, mami tocmai născuse cel de-al cincilea copil, cea de a patra fată. În ziua arestării, Dorina avea doar câteva luni.

A înţeles că nu va putea purta de grija tuturor celor cinci. Trebuia să-l dea pe unul dintre ei. Dar pe care?
Marcel era singurul băiat de sprijin la nevoie… Rodica era fata cea mai mare, speranţa unei mâini de ajutor în creşterea celorlalţi… Dorina era mult prea mică pentru a putea creşte la alţii… Lidia este şi ea micuţă… Daniela… Daniela? Ea nu era nici prea mică, dar nici prea mare. Dintre toţi, Daniela a părut cel mai uşor de transplantat la Timişoara, în casa unchiului Ghiţă şi a mătuşii…. Cicirean.

Aşa s a făcut că Daniela a crescut departe de familie, la Timişoara. Rudele ei i au dat o educaţie aleasă, au trimis o la şcoala germană şi au alintat o cu mersul la patinoar.

Totuşi, în inima de mamă a Mariei Ban, a încolţit şi a crescut o buruiană amară cu un damf morbid, regretul că n a putut să şi ţină fata acasă, că n a putut să i ofere ceea ce le a oferit celorlalţi, că la o adică, când a fost forţată să cântărească şi să aleagă, la Daniela a fost gata să renunţe. A fost gata s o trimită departe de privirile şi de grija ei, dincolo de limitele ei de sacrificiu personal, înstrăinată şi ţinută vremelnic la distanţă.

Acum, viaţa şi, cumva, providenţa poetică a lui Dumnezeu, făcea ca, dintre toţi copiii pe care i crescuse ca o mamă grijulie, să nu poată locui la nici unul dintre ei, ci să trebuiască să vină „pe capul” singurului copil „nedreptăţit” în judecăţile ei materne sentimentale.

Cum să stea „tocmai la Daniela”? Cum să apeleze dintre toţi tocmai la ajutorul ei?

Ioan Falcusanu

Tocmai se întorsese din România. M a oprit în curtea bisericii ca să mi spună ceva. Este un maestru al „poveştilor cu tâlc”. Mintea lui lucrează cu eficienţa şahistului. I a folosit mult în anii de dominaţie comunistă, când juca „şah imaginar” cu un coleg în timpul interminabilelor „şedinţe de sindicat” „şi treceau între ei doar o hârtie pe care anunţau succesiv mutările pieselor.

Ştiam că vorbele lui au adeseori profunzimea proverbelor. Auzisem despre controversa provocată de confruntarea cu un coleg de muncă din atelier care l acuzase că nu ştie să se distreze „pentru că pocăiţii nu pot să bea vin”. Dânsul răspunsese:

– Nu e adevărat! Eu sunt pocăit şi pot să beau cât vreau eu.

– Nu te cred!

– Ba aşa este.

– Nu te cred!

– Mâine în pauză adu băutură şi am să vă arăt la toţi că eu beau cât vreau.

Zis şi făcut. A doua zi, mai toţi colegii erau adunaţi ciopor să vadă „dacă bea pocăitul”…

Pe masa a apărut repede sticla cu băutură şi un pahar. Fratele Nelu l a umplut până sus şi sub privirile neîncrezătoare ale celor din jur l a apropiat de buze. A zăbovit puţin, iar apoi a sorbit o gură de băutură… după care a pus paharul înapoi pe masă.

– Hai, nu mai bei? l au întrebat cei din jur.

– Nu mai beau. Am băut exact cât am spus eu. Am băut „cât vreau” eu. Aceasta este diferenţa dintre noi. Eu beau cât vreau. Voi beţi fără să vă mai puteţi opri. Eu sunt stăpân pe băutură. Pe voi, băutura vă stăpâneşte.”

Eram acum curios să aud ce îmi va spune… El a zis:
„M-am dus iarăşi la Cluj şi acasă în sat. M am plimbat pe străzile oraşului, dar n a mai fost ca altădată. N am mai cunoscut pe nimeni şi nimeni nu m a recunoscut… Pe vremuri nu treceam de un colţ ca să nu văd sau să salut pe cineva.

În sat au rămas puţini. Sunt casele goale. Pe străzi umblă tineri care nu mă cunosc şi pe care nu i am văzut nici eu niciodată… Am căutat locurile pe unde mă jucam atunci când eram copil. Nici ele nu mai sunt ca altădată… În faţa porţii, am găsit pe jos un cui… L am luat cu grijă şi l am băgat duios în buzunar. Era de la ceva care mi fusese foarte drag odată… Deodată, într o străfulgerare, mi am dat seama de ce mă duc eu din când în când în România… după potcoave de cai morţi! Mi am dat seama dintr o dată de toată caraghioşenia situaţiei şi mi a fost tare ruşine. Am căpătat un sentiment de totală «desprindere» de lumea de altădată. Nu i mai aparţin şi nici ea nu mi mai aparţine…

M-am întors în America să mă simt «ca acasă», dar trebuie să vă spun… nici aici nu mă mai simt ca acasă. Şi aici îmi sunt lucrurile din ce în ce mai străine. Încet, încet, mă desprind de totul şi de toate… Copiii şi nepoţii sunt la casele lor, cu rosturile lor… Simt din ce în ce mai mult cerul aproape şi sunt convins acum că «totul este o deşertăciune a deşertăciunilor şi goană nebună după vânt».”

Ascultându-l pe acest om viguros şi vesel, în viaţa căruia Parkinsonul înlocuise abilitatea voleibalistului de altădată cu un tremur nervos al mâinilor, mi am amintit de un pasaj similar citit într una dintre cărţile lecturilor mele:

„Lili şi cu mine suntem un cuplu ajuns de mult la maturitate. Avem cincizeci şi şase şi respectiv cincizeci şi şapte de ani. Poate sunteţi surprinşi de remarca mea, dar nu ar trebui să fiţi. Găsesc de a dreptul amuzantă această tendinţă a culturii noastre de a nega nu numai moartea, dar şi îmbătrânirea. Majoritatea americanilor par să creadă că «maturitatea» începe la 60 de ani. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci «bătrâneţea» ar fi normal să înceapă pe la 120 de ani!

În orice caz, nu mai am forma fizică şi energia pe care le am avut odinioară. Mi e din ce în ce mai greu să urc şi să cobor din maşină ori să urc treptele din faţa casei la sfârşitul unei zile grele şi nu este numai vina coloanei mele vertebrale. Toate mă supără: vederea, auzul, dinţii. O veche ruptură a tendonului lui Ahile îmi provoacă slăbiciune în glezna stângă, iar o fractură pe care am suferit o cu mult timp în urmă mi a slăbit glezna dreaptă. Uit cuvinte simple şi nume şi nu este foarte clar dacă mi a slăbit memoria foarte mult, sau pur şi simplu am prea mult de memorat.

Trebuie să mi curăţ hemoroizii. Pantalonii îmi sunt prea largi din pricina unei prostate mărite (boala bărbaţilor bătrâni). Dimineaţa pierd o oră în plus îngrijindu mi dinţii ca să nu mi cadă, luând Metamucil ca să nu am probleme cu diverticulii din intestinul gros şi făcând o grămadă de mişcări ce aduc a exerciţii fizice, ca nu cumva să mă transform într o stană de piatră din cauza acumulărilor de calciu.

N-am nevoie de mila nimănui, pentru că Lili îmi oferă milă din plin. Cu zece ani în urmă râdeam şi făceam haz de sănătatea ei infailibilă, chiar dacă este cu aproape doi ani mai mare ca mine. Acum nu mai e de râs. Colesterolul îi este foarte precar. A pierdut doi dinţi din pricina gingiilor care îmbătrânesc şi ele şi mai are câţiva dinţi care se mişcă. Nici ea nu poate trăi fără Metamucil. În săptămâna în care eu am avut ultima operaţie de coloană, ei i au scos o grămadă de pietre din vezica biliară. Să nu uităm de pastilele de calciu şi estrogen. Recent a trebuit să fie operată la gleznă din cauza unei scrântituri care nu părea cine ştie ce acum douăzeci şi cinci de ani. Are artrită la degete. De fiecare dată când merge la oculist acesta îi spune că lentila stângă s a mai aburit puţin.

– Vă referiţi la cataractă? întreabă Lili.
– Haideţi să i spunem abur, răspunde doctorul obişnuit cu refuzul pacienţilor de a accepta boala.

Cu şapte ani în urmă, când mă cuprinsese depresia, mă consolam cu o cărticică de citate şi caricaturi intitulată «Cine are nevoie de maturitate la vârsta ta?» Unul dintre citatele de acolo spunea: «Maturitatea este atunci când te tot gândeşti că îţi va trece în câteva zile, şi totul va reveni la normal.» Conform acestei definiţii, atât Lili cât şi eu suntem trecuţi de maturitate şi suntem deja venerabili. Nu este cine ştie ce să te doară toate cele, dar Îi mulţumim lui Dumnezeu că cel puţin ne avem unul pe celălalt şi ne putem împărtăşi necazurile.

Probabil că lucrul care m a surprins cel mai mult la îmbătrânire este purul ei caracter fizic. Orice atitudine ai adopta vizavi de acest proces «oricât de departe în timp ar părea şi oricât de mult ar fi negat», el vine şi se instalează. Este inexorabil. La început nu am fost foarte surprins. Când aveam patruzeci de ani am fost la oculistul despre care am mai vorbit, care mi a spus:

– Peste vreo trei ani vei avea nevoie de ochelari cu lentile bifocale.

– De unde ştii? l am întrebat.

– Cam aşa se întâmplă celor care au ochi ca ai tăi, mi a răspuns el misterios.

Nu l-am crezut, şi după doi ani mi am cumpărat prima pereche. Anul trecut am observat pe tâmpla stângă o mică pată de culoare gri maroniu. Era un neg sebaceu benign.

– Oh, nu! Am exclamat, realizând ce se întâmpla de data asta. Înainte de a muri, în anii ’80, tata avusese acelaşi neg pe tâmpla stângă, numai că era inoperabil de mare. În ultimul an, negul meu aproape s a dublat în dimensiune. Nu prea le am cu cosmeticele, dar cred că trebuie cât mai curând cu putinţă să mi fac o programare la un dermatolog şi să încerc să scap de neg cât e încă operabil, chiar dacă realizez că această idee de vindecare fizică completă este o iluzie.

Pe lângă inexorabilitate, ceea ce mă impresionează la îmbătrânire este rigiditatea crescândă a trupului. Nu mă refer numai la rigiditatea coloanei vertebrale. Diferenţa de fus orar pe care odinioară o rezolvam cu un somn bun nu mai trece aşa uşor. Ceasul biologic e mult mai puţin flexibil şi mult mai greu de ajustat. Chiar şi acasă mi e din ce în ce mai greu să dorm. Problemele zilei tind să se ţină de mine mai mult şi mi e foarte greu să uit de ele. Şi această rigiditate este rudă bună cu fragilitatea. De obicei vorbesc despre coloana mea vertebrală ca cea mai puţin rezistentă parte a corpului meu. Dar la bătrâneţe toate devin mai sensibile şi mult mai fragile: rănile pierd mai mult sânge, apar hernii, plămânii nu se curăţă, urechile nu mai aud. Această fragilitate premerge şi într un fel anunţă moartea. Majoritatea oamenilor nu mor numai din cauza unui organ sau sistem al corpului lor, ci pentru că toate organele şi sistemele au devenit fragile, şi tratamentele care ar încerca să ajute într un loc vor dăuna în alt loc, şi aşa mai departe, până când nimic nu mai merge.

Pentru mulţi rigiditatea şi fragilitatea fizică vin însoţite de o distinctă rigiditate şi fragilitate psihologică. Dar asta nu este atât de inexorabil şi cu siguranţă nu este inevitabil. În anumite feluri, Lili şi cu mine am devenit mai puţin adaptabili. Suntem mai mult ca niciodată ataşaţi de confortul nostru, de hotelurile cochete la care stăm, eu de ginul meu de fiecare seară, iar Lili de cuvintele ei încrucişate. Cu toate astea, pe ansamblu cred că suntem mai puţin rigizi în felul cum gândim. Avem opinii mai puţin dogmatice. Lucrăm mai uşor unul cu celălalt şi am devenit lideri mai flexibili. Neavând alternativă, trebuie să îmbătrânim fizic; toţi vom ajunge decrepiţi şi vom muri. Dar asta nu înseamnă că trebuie să îmbătrânim din punct de vedere mental, poate ni se va înceţoşa puţin mintea, dar nu va intra în rigor mortis. Am văzut bătrâni tineri spiritual şi cred că şi noi putem să fim aşa. Tot eu sunt cel care crede că am fost norocoşi.

În ultima parte a vieţii sale, mama avea un mic tablou pe perete, pe care scria: «Bătrâneţea nu este pentru oricine.» Obişnuiam să cred că mamei îi place dramatismul, dar mi am schimbat părerea.

De atunci mi am schimbat părerea şi de multe ori regret că nu am fost mai înţelegător. Într adevăr, una dintre cele mai dificile experienţe cu care avem de a face când îmbătrânim este lipsa de simpatie a celor mai tineri, inclusiv a copiilor noştri. Prietenii noştri mai tineri de multe ori nu înţeleg de ce dorim atât de mult să ne pensionăm mai devreme sau de ce refuzăm să ne jucăm de a Superman, ca şi cum am fi cumplit de încăpăţânaţi. În martie 1992 am fost până n Texas să ne vedem nepoţelul de două luni, un băieţel adorabil şi alert, de altfel, dar îngrozitor de agitat (nu mi mai permit să spun că avea „colici”. Se pare că termenul nu este foarte agreat în ultima vreme). Singura cale de a l opri din plâns era să l plimbi în braţe. Din păcate, din pricina spatelui, nu am putut să l plimb mai mult de zece minute. Aveam nevoie de câte o pauză, să mă aşez, „ceea ce nu era posibil”, sau să l dau înapoi mamei lui. Am încercat sa i explic fiicei mele problema pe care, de altfel, o cunoaşte. Ştie foarte bine că am probleme cu spatele. Ştie că nu pot sta în picioare mai mult de cincisprezece minute, şi că trebuie să mi ţin cursurile aşezat pe un scaun. Cu toate astea am simţit în ochii ei o apreciere foarte defavorabilă. I se părea că nu vreau s o ajut şi că nu mi pasă de nepoţelul meu.

Ar fi cu totul nenatural să aşteptăm cu nerăbdare îmbătrânirea. Nu putem să ne dorim să fim dezbrăcaţi de tot ceea ce suntem, pentru că îmbătrânirea asta face; acest proces inerent vieţii umane dezechipează omul de tot ceea ce acesta acumulase pe parcursul vieţii. Cu toate acestea, până la urmă, este la latitudinea noastră dacă acceptăm sau nu această dezechipare.

În perioada de dinainte de pensionare, am fost consultat de patru femei extraordinar de asemănătoare. Aveau între şaizeci şi şaptezeci de ani şi aveau cam aceeaşi problemă: se temeau de îmbătrânire şi căzuseră în depresie. Nu erau religioase, aveau bani pe care îi făcuseră prin muncă sau căsătorie. Copiii lor erau toţi succese, şi parcă viaţa lor urmase un scenariu dinainte stabilit. Dar acum făceau cataractă, aveau nevoie de aparate de auzit, de dinţi falşi şi de şolduri noi. Scenariul vieţii lor devenise foarte dramatic, şi în nici un caz pe placul lor, aşa că doamnele erau nervoase. Am încercat să le ajut şi am decis că cel mai bun ajutor pe care l-aş putea oferi ar fi să le prezint bătrâneţea ca pe un timp pe care în nici un caz nu trebuie să l piardă privindu se în oglindă şi îngrijorându se de fiecare nou rid care le apare pe faţă. Am încercat să le expun ideea că această perioadă a vieţii ar trebui să fie mult mai spirituală, să fie un stagiu de pregătire. Nu mi a fost uşor să le fac să accepte această idee. Le am repetat de câteva ori faptul că nu ele sunt scenaristele vieţii lor şi că de fapt viaţa lor nici nu le aparţine. Două dintre ele au preferat să plece şi să nu mai asculte predicile mele, alegând depresia şi nedorind să se împace cu ideea că de fapt ele nu sunt regizoarele vieţii lor.

Mi-a fost mult mai uşor cu o altă doamnă care, deşi era mult mai afectată de depresie, gândea dintr o perspectivă creştină.

Pe la şaizeci şi ceva de ani, doamna suferise o desprindere de retină la ambii ochi. Oftalmologul nu reuşise să îi reataşeze retinele, cu toate că folosise tehnologie laser de ultimă oră. Doamna era cumplit de supărată pe doctor, şi deşi nu avea nici o dovadă, era convinsă că doctorul greşise operaţia şi era vinovat de malpraxis. Era nouăzeci la sută oarbă şi furioasă pe soarta ei. Mi a făcut lucrul ăsta foarte clar la începutul celei de a doua şedinţe:

– Urăsc momentele când cineva trebuie să mă ia de mână şi să mă ajute să ies din bancă sau să cobor treptele bisericii, mi a spus ea. Urăsc faptul că trebuie să stau închisă în casă. E adevărat că mulţi dintre prietenii mei mi au oferit să mă ducă cu maşina, dar nu pot să i tot deranjez, a conchis doamna.

– Mi e foarte clar, am răspuns eu, că sunteţi o persoană foarte independentă. Aţi avut succes în viaţă şi cred că a trebuit să fiţi independentă pentru a putea reuşi. Dar, aşa cum sunt convins că ştiţi, noi călătorim spre Rai şi de obicei e bine să nu avem prea multe bagaje în călătoriile lungi. În clipa asta nu sunt convins că veţi putea ajunge în Rai cărând cu dumneavoastră atâta mândrie, am continuat. Vi se pare că orbirea de care suferiţi este un blestem, şi nu pot să vă condamn pentru asta, dar în acelaşi fel, aţi putea o privi ca pe o binecuvântare ce v-a fost dată ca să scăpaţi de povara mândriei. Cu excepţia ochilor, sunteţi desul de sănătoasă şi probabil că mai aveţi cel puţin zece, doisprezece ani de trăit. Depinde numai de dumneavoastră dacă doriţi să trăiţi aceşti ultimi ani cu un blestem sau cu o binecuvântare.

Când a revenit pentru o a treia şedinţă, depresia ei de patru ani dispăruse.

Mi-ar plăcea să am de a face numai cu cazuri atât de uşoare ca cel pe care tocmai vi l am prezentat şi cu siguranţă că nu aş putea fi atât de plin de har ca doamna aceea, dar lucrul de care sunt absolut sigur este că nu voi putea face faţă procesului de îmbătrânire fără ajutorul lui Dumnezeu.

Acum şapte ani, fiind confruntat cu perspectiva operaţiei foarte delicate la coloana cervicală şi fiind puţin ameţit de medicamentele luate pentru durere, stăteam în pat într o noapte, vorbind cu Dumnezeu. Funcţionam pe două niveluri: mă rugam şi îmi ascultam rugăciunile în acelaşi timp. Şi m am rugat cam aşa:

– Doamne, aş face aproape orice pentru Tine.

Apoi a trebuit să mă opresc şi să râd. «Aproape orice!» Ştiam încă de pe atunci că nu era de ajuns şi că tot aş fi dorit să fiu măcar în parte stăpân pe viaţa mea. Dumnezeu nu vrea numai bucăţi din viaţa noastră. Dumnezeu vrea întregul. Aşa că dezechiparea produsă de îmbătrânire nu este parţială, nu este numai fizică, este totală.

Pierderea sănătăţii şi a agilităţii fizice nu este atât de dureroasă pentru mine, şi cred că nici pentru alţii, pe cât de groaznică este pierderea capacităţilor psihologice. E vorba despre pierderea iluziilor, sute de iluzii!

Lucrul ăsta poate fi bun, dar doare şi va lăsa cu siguranţă mulţi oameni neîncrezători, cinici şi amărâţi. Am pierdut eroii! De fapt am observat mult mai mult eroism în ultimul timp, dar este un soi de eroism comun care produce respect şi admiraţie, şi nu adoraţie. Nu mai există eroi pe care să i pot adula. Mi au dispărut mentorii! Unii mai trăiesc, dar i am depăşit. Acum sunt eu mentor în multe feluri destul de limitate, dar nu e la fel. Este trist când elevul îşi depăşeşte cel mai bun profesor. Curând, dacă voi trăi destul, moartea îmi va răpi din ce în ce mai mulţi prieteni. S ar putea chiar să trăiesc mai mult decât Lili. Mă voi dezbrăca de tot şi toate vor dispărea, în afară de Dumnezeu, în faţa căruia mă voi afla în sfârşit gol.

Un alt fel de dezechipare este aceea a intereselor. Începută cu Noaptea Neagră a Simţurilor, a continuat cu pierderea apetitului pentru frumos, pentru artă şi eleganţă, acum televizorul mă plictiseşte şi foarte puţine cărţi de poezii, romane, sau lucrări de înţelepciune îmi mai atrag atenţia. Am impresia că le am citit deja pe toate, şi într un fel am făcut o.” (M. Scott Peck, M.D.   „In Search of Stones”, Hyperion, N.Y. p.128)

Petru Popovici

Venit proaspăt în America, Nelu Gug a fost invitat să ia masa la familia Popovici. Ca un tânăr care nu vroia să scape ocazia, Nelu l a întrebat pe fratele Pitt:

– Care este secretul succesului dumneavoastră în slujirea de 17 ani la biserica Bellflower?

Răspunsul a fost scurt, dar vrednic de ţinut minte:

– Am colaborat cu oamenii, dar m am încrezut numai în Dumnezeu.

Vladut Popescu

Ca pastor al unei biserici, ma straduiesc sa fiu “totul” si pentru cati mai multi din cei aflati din jurul meu. Nu ma asteptam insa sa aud aceste vorbe din gura unui copil. Daca stau sa ma gandesc bine, nici nu stiu cum sa le iau, ca un compliment sau ca pe o ofensa. Despre ce este vorba insa? …

Vladut este fiul unei surori din biserica noastra. A crescut printre noi si l-am mangaiat nu o data pe capul lui pornit razboinic sa le rastoarne pe toate.

Intr-una din serile de rugaciune petrecute in casa mamei sale, Vladut s-a apropiat de mine si mi-a spus cu glas duios: “Vreau sa va spun ceva despre predicile dumneavoastra … Stiti, cateodata mama este la servici pana seara tarziu si mie imi este urat sa stau singur acasa. Atunci, pun la casetofon una din predicile dumneavoastra si … adorm linistit, ascultandu-va …”

L-am privit zambind, incercand sa vad daca in dosul vorbelor lui este macar o mica doza de ironie muscatoare. N-am gasit nici una. Atunci, am rasuflat usurat si mi-am adus aminte ca, de multe ori, in timpul serviciului de la biserica, Vladut adormea in timpul predicii si-l gaseam la sfarsit inca culcat pe una din bancile bisericii. Seara aceea a fost singura data cand n-am regretat ca am intr-adevar darul “sa-i adorm” pe unii cu rostogolirea monotona a vorbelor mele.