Category Archive

4 Decembrie 2002. Ieri m-am intors de la Toronto, unde a avut loc logodna fetei mele mai mari, Christine, cu Valer Monafu. Mama lui, ajunsa acolo din Romania, n-a primit viza pentru a veni la Los Angeles, asa ca ne-am imbarcat toata familia si am zburat sa pecetluim o “logodna internationala.”

Revenit acasa, am rasfoit vraful de corespondenta si am deschis infrigurat o scrisoare de la fratele Petru Popovici. M-am temut sa nu-mi vesteasca ceva rau, … m-am bucurat anticipand ceva bun …

Pentru ca n-am permisiunea dansului sa o public, ma voi margini sa va impartasesc doar una din metaforele care, din cat il cunosc eu, l-au caracterizat in toata activitatea lui.

“M-am straduit toata viata sa asez hrana in ieslea de jos a oilor, nu in cea inalta a boilor. Dumnezeu m-a trimis sa dau hrana oilor. Pe boi sa-i pastoreasca altii …”

Remarca era pentru cei care ne-au reprosat mereu lipsa de “nivel academic” din mai toate scrierile noastre.

Scrisoarea fratelui Popovici ma incuraja sa continui sa staruiesc in lucrarea pentru cei mici si multi, nu pentru cei mari si Read the rest of this entry »

L-am avut iarasi printre noi in 9 Februarie 2003. A venit la o nunta, dar a ramas sa sarbatoreasca alaturi de noi cei 20 de ani scursi de la plantarea bisericii in Hollywood. Parca mai ieri m-a intalnit la Kitchener, Canada si mi-a spus: “Daca vrei, vino sa vezi lucrarea din California. Avem nevoie de un om acolo.”

Am venit in iarna lui 1983, iar in primavara m-am mutat definitiv in Los Angeles. Dansul m-a sfatuit sa merg si la San Francisco si sa vad biserica ramasa fara pastor prin moartea fratelui Botan. M-am dus, am vazut biserica de acolo, dar am ales sa raman in Los Angeles, alaturi de fratele Popovici:

“Stiti, eu n-am fost pastor in tara. N-am experienta. Daca dau de probleme in San Francisco, ma inec singur. Prefer sa raman aici si sa invat de la dumneavoastra, iar daca dau de probleme, am sa strig: “Ajutor!” si veti veni repede sa ne scoateti din impas.”

Asa am spus si asa a si fost. Dumnezeu m-a rasplatit pentru atitudinea mea de “ucenic” si mi-a facut parte sa cresc in anii de pastorala la umbra unor giganti ai lucrarii crestine: Petru Popovici, Richard Wurmbrand, Simion Cure, Liviu Olah.

La inceput, fratele Petru Popovici a impins un grup de 27 de membrii din biserica lui sa vina cu mine si sa formeze nucleul Read the rest of this entry »

Invatatorul mediocru spune. Cel bun explica. Cel si mai bun demonstreaza, iar cel mai bun inspira.

In primii ani de ucenicie linga fratele Pit l-am auzit spunindu-mi: “Frate Daniel, sa lasi intotdeauna o margine de lucru pentru Domnul. Sa nu vrei tu sa rezolvi toate lucrurile. Sint pastori care se poarta de parca Dumnezeul lor ar fi neputincios sau in concediu. Tu sa nu faci asa. In viata mea eu m-am invatat sa spun ce cred ca trebuie, sa fac ceea ce cred ca este necesar si apoi sa astept ca Domnul sa faca restul. Sa n-ai niciodata pretentia sa faci tu totul. Lasa o margine de lucru pentru Domnul. Vei vedea atunci cum El este linga tine si intervine cu puterea Sa.”

Probabil ca in aceasta “strategie de lucru” sta secretul reusitelor fratelui Pitt. El n-a cautat sa “le faca pe toate”, acceptandu-si limitarile omenesti si facandu-I loc “Celui Atotputernic” sa-Si implineasca voia. Cei din jur n-au priceput intotdeauna “ce se intampla”, dar au vazut rezultatele si s-au grabit sa-l Read the rest of this entry »

Cand m-a chemat la Los Angeles, fratele Pit lucra intens la tipografie. L-am gasit murdar pana la urechi, cu tot felul de scule in mana, umbland la un “compozer” electromecanic, vechi cam de varsta mea.
In scurta vreme, prin amabilitatea unor tineri electronisti priceputi, scoteam impreuna din imprimanta prima revista gata asezata pentru tipar.

“Vedeti frate Pit, ce simplu este! Nu mai trebuie sa tot reparati harbul ala. Nu ne mai chinuim sa taiem cu foarfeca si sa lipim cu clei. Mult mai usor si mai repede!”

“Da,” ne-a raspuns dansul,” dar si rasplata voastra de la Domnul va fi mai mica! Eu stiu ca Domnul ma va rasplati pentru toata migaleala mea si nu va uita de stradaniile mele. Nu cautati sa va fie intotdeauna usor. Dumnezeu merita sa-L slujim si cu transpiratie si chiar cu … lacrimi.”

Alta data, cand priveam imbufnat un teanc de carti “gresite” la tipar, mi-a soptit bland: “Nu te necaji, nimic nu-si pierde rasplata! Chiar si munca aceasta “zadarnica” nu va fi uitata. Dumnezeu se uita la inima si va sti sa rasplateasca. Noi nu lucram doar pentru oameni, ci pentru Domnul.”

Nu este un secret pentru nimeni ca fratele Petru Popovici a inundat Romania cu carti crestine intr-o vreme in care o asa initiativa era absolut imposibil de abordat in interiorul tarii. Din indepartata America, pana acestui neobosit cronicar ne-a informat, ne-a educat si ne-a intretinut arzanda flacara credintei. Exista insa astazi o “anumita” categorie de tineri imberbi care stramba din nas si privesc de sus cartile pe care ne-am facut noi educatia. Ei ridica si pun in discutie problema “lipsei de nivel academic” in limbajul cartilor scrise in U.S.A.
De curand, chiar si in revista tineretului roman din Statele Unite ale Americii am dat peste un articol care mi-a starnit “interesul” si nedumerirea. Textul era plin de expresii absconse si de neologisme rare, care compatimea deferent lipsa de “relevanta lingvistica” a literaturii produse de crestini.

M-am simtit obligat fata de cititorii de pretutindeni sa dau o explicatie. Initial, articolul a fost gandit ca un raspuns la unele intrebari “nedumerite” despre calitatea cartilor tiparite de noi in U.S.A. Ulterior, ele au devenit un fel de “proclamatie program” a celor din scoala fratelui Petru Popovici.

Am plecat de la premiza ca ni se reclama lipsa unui limbaj “academic contemporan”. Ni se spune ca aceasta carenta duce la lipsa de “relevanta” a cartilor noastre in “climatul actual”, in care “Biserica din Romania este chemata sa faca un impact social semnificativ si sa influenteze benific toate nivelele si sectoarele sociale.”

“In acest context”, ni se spunea, “Cartile scrise de fratele Petru Popovici par astazi puerile si, desi au un continut bogat, nu trezesc decat Read the rest of this entry »

Am vorbit la telefon, fara sa ne vedem fata desi eram pe aproape. Dansul venise la Portland in Iulie 1996 pentru nunta uneia dintre nepoatele sale. Eu ma aflam pe acele meleaguri intr-o vacanta. L-am intrebat cum se mai simte. Mi-a raspuns: “Rau, dar e bine”.
I-am spus ca si fratele Richard este bolnav. Mi-a raspuns: “Stiu. Am vorbit si eu cu el la telefon. Mi-a spus ca este foarte rau si i-am spus si lui ca asta este foarte bine. Semn ca ne apropiem de plecarea “acasa”.

L-am intrebat cum s-a acomodat cu clima din Atlanta. Mi-a raspuns cam in aceeasi atmosfera a asteptarii: “Este foarte umed, dar daca si asta grabeste clipa plecarii mele, atunci este si asta “foarte bine”.
Mi s-a parut foarte grabit sa “plece”. Era asemeni unei pasari calatoare care simtea ca se apropie toamna. Cred ca incepuse sa nu se mai simta bine “aici”. Anticipa deja “mutarea” …

(Dumnezeu i-a dat insa rabdare sa mai astepte. L-am invitat deunazi, 16 Mari=tie 2008,  sa vina pe 1 Iunie la aniversarea a 25 de ani de cand ne-a infintat ca misiune a Bisericii pastorite de dansul in Los Angeles. Mi-a raspuns ca a intrat in 90 de ani, nu mai poate promite nimic pe termen lung, dar … ne rugam impreuna sa se poata … )

A trebuit un om ca Petru Popovici ca sa puna in cuvinte potrivite o iesire dintr-un impas mult prea frecvent in bisericile noastre. Sambata 3 Octombrie 1998, la o sedinta furtunoasa tinuta in Biserica din Atlanta se vorbea despre “ruperea” adunarii. Aceasta Biserica, scutita de abuzurile climaterice din Chicago sau Florida, cunoscuse in ultimii ani cea mai rapida crestere numerica din bisericile Asociatiei. Numarul lucratorilor era si el mare pentru lucrarea dintr-o singura adunare.

Cand disputa a ajuns la cote incandescente, fratele Pit a rostit in cuvinte o solutie duhovniceasca nesperata: “Fratilor, nu trebuie sa ne despartim, ci sa ne impartim. Atlanta e mare si romanii sunt raspanditi peste tot. Sa mai deschidem o misiune in partea de sud si o alta in partea de Nord a regiuni.”

Iata niste cuvinte surprinzatoare si sublime prin simplitatea lor: “sa ne impartim, fara sa ne despartim.” A te desparti are intotdeauna o conotatie negativa, implicand dusmanie si adversitate. A imparti un grup din motive strategice sau chiar si pentru linistea fiecaruia exprima o stare de maturitate duhovniceasca in care nu se rup toate legaturile si nu se prabusesc puntile lucrarii impreuna. Doamne, ce simplu este cand cuvintele pot face lumina! Si, Doamne, multumim pentru fratele Pit!