Vasile Branzei

2 septembrie 2004. L-am găsit acasă, puţin mai obosit şi mai agitat ca de obicei.

– Cum te simţi? l-am întrebat.

– Sunt tare necăjit că nu mai pot face lucrurile ca altădată … Obosesc aşa de repede! Aproape că nu mai sunt în stare de nimic.

L-am privit cu simpatie şi mi căutam câteva cuvinte prin care să-l încurajez. N-am apucat. A făcut o el însuşi:

– Nuii nimic. Am pe Duhul Sfânt în mine şi măcar atât pot să fac… să-l împiedic pe Antichrist să vină. Cât timp îl purtăm noi în inimi pe Duhul Sfânt, el îl ţine pe Antichrist la locul lui şi nu-i dă voie să-şi facă încă lucrarea. Mă rog pentru toţi oamenii, mă gândesc la Împărăţia lui Dumnezeu şi… îl împiedic pe Antichrist să vină. Iată ce încă mai pot să fac.

Lumea credintei

Acum 10 ani am predicat la Bethel din Evrei 11. Bineînţeles că am vorbit despre credinţă, pe care am definit o ca „mâna întinsă în nevăzut să aducă în realitate lucrurile nădăjduite”.

Ajuns acasă, m-am simţit îndemnat de Dumnezeu să încep o discuţie cu prietenul şi colegul meu de liceu, Ionică Dumitru. L am întrebat dacă are credinţă. Mi a spus că are. I am spus că trebuie să o dovedim amândoi. M a privit întrebător. I am spus:

– Crezi că putem înfiinţa o biserică în satul tău din România?

Mi-a răspuns:

– Nu! Oamenii din satul meu sunt răi şi stricaţi. N avem nici o şansă…

Am continuat:
– Noi n avem nici o şansă, dar crezi că Dumnezeu poate s o facă?

Şovăind şi cântărindu şi cu grijă cuvintele, mi a răspuns:
– Păi, dacă Dumnezeu poate totul, poate şi să mântuie oamenii din Mihăileşti, Ilfov.
– Chiar crezi?
– Bineînţeles că o cred.

– Dacă o credem amândoi, trebuie să întindem mâna credinţei în nevăzut şi să aducem biserica din Mihăileşti în realitate. Eşti gata să pui banii acolo unde ţi sunt vorbele? Punem jumătate

Sfinti vremelnici

Am crescut într o biserică relativ numeroasă. Nu spun „mare”, pentru că mărimea unei biserici depinde mai degrabă de starea ei spirituală, decât de dimensiunea ei numerică. În generaţia mea de tineri ai bisericii au fost alţii mai dotaţi şi mai râvnitori decât mine. Unii dintre ei au avut însă „accidente” şi au dispărut repede dintre noi.

Aceşti „sfinţi vremelnici”, cum îi numeşte poetul Costache Ioanid într una dintre poeziile sale, fuseseră rezultatul unui simplu foc de paie; fuseseră acele „apariţii meteorice” despre care auzisem de la cei bătrâni, care ne lasă cu ochii pierduţi şi păgubaşi înspre cer. Aceşti tineri ar fi făcut mai bine să nu fi venit niciodată printre noi, decât să apară doar fugar şi să dispară apoi definitiv în lume, lăsând în urma lor durere şi dezamăgire. Fuseseră doar păsări cu aripi frânte şi zboruri întrerupte, nori fără apă, care nu aduc niciodată binecuvântata şi mult aşteptata ploaie. Despre ei mi am adus aminte într o zi de martie, când am găsit într o revistă o poveste ciudată despre o realitate din păcate destul de des întâlnită.

Trei biserici dintr o zonă montană au trăit o adevărată invazie a veveriţelor. Comitetul primei biserici s a întrunit şi, ca majoritatea comitetelor, au hotărât că… nu se poate face nimic: „Sunt şi ele creaturi ale lui Dumnezeu şi nu le putem omorî. Aşteptăm şi vedem ce se mai întâmplă mai târziu.”

Comitetul celei de-a doua biserici s a întrunit şi el, şi cei de acolo au zis şi ei: „Nu le putem omorî. Sunt creaturile lui Dumnezeu.” Numai că aceştia au făcut nişte cuşti, au prins veveriţele şi le au dus departe, departe de biserică. Nu după multă vreme însă, veveriţele poznaşe au venit înapoi. Problema a rămas şi aici nerezolvată.

Comitetul celei de a treia biserici s a întrunit şi el de urgenţă şi au spus ca şi ceilalţi: „Nu le putem omorî. Sunt creaturile lui Dumnezeu.” Unul dintre ei însă a adăugat: „Dacă sunt creaturile lui Dumnezeu eu zic să le botezăm aşa cum facem cu toţi aceia pe care Dumnezeu îi trimite la biserica noastră!” Aşa au făcut şi, din ziua aceea, n au mai văzut veveriţele decât la Paşti şi la Crăciun…

Vasile Branzei

Când o nepoată l-a întrebat ce are, tata a răspuns: „A dat buzna peste mine un cancer. Dacă mă înghesuie mai mult, îl las singur şi plec! Mă duc la Domnul şi las cancerul aici singur.”

Doi tineri adventişti

I-am cunoscut în Bucureşti prin anii 1972 1973. De întâlnit i-am întâlnit la „Popa Tatu”.

În Bucureşti, printr-o stranie coincidenţă, unele adunări evanghelice se aflau pe trei străzi cu nume de popi ortodocşi: „Popa Tatu” găzduia adunarea adventistă, „Popa Nan” adăpostea adunarea penticostală, iar „Popa Rusu” găzduia o adunare baptistă. Proaspăt convertiţi, Adrian, Corneluş şi cu mine eram dornici pe atunci să vizităm toate aceste adunări şi să vedem „care este diferenţa?”

Erau ani tineri, când entuziasmul credinţei nu se osificase încă în vigoarea doctrinelor intransigente. Cu doi dintre tinerii bisericii adventiste ne am împrietenit foarte repede. După ce ne am vizitat reciproc de câteva ori la biserici, am hotărât să ne întâlnim pentru părtăşie, studiu şi rugăciune. Era o prietenie tinerească a curăţiei de suflet. Petreceam împreună câteva ore în „studii” tinereşti, prea puţin teologice, dar fermecătoare prin fiorul de conţinut transcendental care ne aprindea inimile. Cunoştinţele noastre erau puţine. Descopeream abia atunci textul sacru şi, buchisind pe versetele lui, ne făceam singuri un fel de alfabetizare creştină.

Ne înălţam însă sufletele pe scările unor cântece creştine ale căror trepte duhovniceşti fuseseră deja aşezate în strofe scrise de fraţi de ai noştri mai mari, mult mai maturi, mai vârstnici şi mai chibzuiţi ca noi. La terminarea fiecărei seri, ne luam noi înşine zborul spre înălţimile întâlnirii cu

Vasile Branzai

Noiembrie 2005. Anaheim, California. M am dus să i privesc din casă după ce amândoi au refuzat politicos ajutorul meu.

Tatăl meu este de 75 de ani, iar vecinul său american este de 81. Când coborâsem din maşină, l am găsit pe tata încercând să repare un „sprinckler”, un fel de fântână arteziană în miniatură care udă în America peluzele de iarbă. Vecinul său tocmai se apropiase, trecând peluza cu o bucată de ţeavă şi cu un cleşte în mână. M am oferit să le fiu de ajutor sau măcar să i ajut cu traducerea mea să se înţeleagă unul cu celălalt. Tatăl meu nu prea mai aude bine, vecinul, mi am dat seama repede, nu aude nici atât. Traducerea mea româno engleză cădea neputincioasă pe urechi neprietenoase. Mi au dat de înţeles că mai mult îi încurc, aşa că i am lăsat să se descurce singuri. Acum îi priveam cum stăteau amândoi în genunchi, uzi până la piele de jetul rebel al nepotolitei ape care ţâşnea din pământ.

În ce limbă vorbeau? Ce limbaj îi ajuta să se înţeleagă? În limba comună a bătrânilor care „vor să mai poată” la o vârstă la care putinţa este atât de puţină; în limba comună a bunătăţii şi a întrajutorării, a bunei vecinătăţi şi a omeniei. În limba de excepţie care i a făcut pe milioane de venetici sosiţi din toate colţurile lumii să convieţuiască în pace pe aceste binecuvântate meleaguri ale „lumii noi”.

Carolina Branzei

Un tată îi poate întoarce spatele copilului său, fraţii şi surorile pot deveni duşmani de moarte, soţii şi soţiile pot ajunge la divorţ, dar dragostea de mamă supravieţuieşte tuturor încercărilor. În faimă sau în dispreţ, în sărăcie sau belşug, în sănătate sau boală, în cinste sau în puşcărie, inima de mamă continuă să stea lipită inseparabil de copilul ei, iubind statornic şi sperând nestrămutat că odorul ei se va îndrepta şi va fi până la urmă bine. Ea nu poate uita zâmbetul pruncului care‑i lumina faţa, râsul zglobiu şi nevinovat şi zburdălnicia aventuroasă a copilăriei.

O mamă poate crede orice, afară de faptul că copilul ei nu mai este bun de nimic. În ochii ei, el are întotdeauna înţelegere pentru ieri, scuze pentru azi şi şanse extraordinare pentru mâine.

Nimeni nu poate scrie în mod obiectiv despre propria lui mamă. Nici eu n‑am să încerc. Este suficient să vă spun că am avut cea mai bună mamă pe care mi‑o putea da Dumnezeu. Când spun aceasta, nu mă gândesc la calităţile mamei mele, ci la înţelepciunea desăvârşită a Aceluia care mi‑a dăruit‑o.

Pentru cei 28 de ani în care ea m‑a îngrijit în România şi pentru restul de ani în care Dumnezeu m‑a ajutat s‑o îngrijesc eu în America, Carolina Brânzei a fost „portul” din care mi‑am început toate călătoriile şi „casa” spre care m‑am întors mereu din toate peregrinările mele, căci „acasă” este locul spre care te trage inima, iar copiii sunt ancorele unei mame.

N‑am fost niciodată bogaţi, dar prin hărnicia şi veselia ei, mămica ne‑a arătat că o casă micuţă poate cuprinde tot atâta fericire cât o casă foarte mare. Cine a zis: „Mâna care

Comunicarea cu sfinţii

Titlul acestei cărţi, „Amintiri cu sfinţi”, a ridicat câteva sprâncene… Oamenii din lumea evanghelică nu sunt obişnuiţi cu această terminologie. Alergia lor la folosirea numirii de „sfinţi” atunci când se vorbeşte despre oameni ai credinţei este justificată de contextul religios al Europei. Tradiţia bisericilor istorice a născocit o practică periculoasă: rugăciunea la sfinţi. În această practică, creştinii aflaţi încă în viaţă nu pot fi numiţi „sfinţi”. De acest privilegiu se pot bucura numai cei care au murit şi care au fost canonizaţi de reprezentanţii oficiali ai Bisericii. După această procedură, „sfinţii” de dincolo de mormânt devin persoane cu „trecere” la Dumnezeu, un fel de „mijlocitori” ai rugăciunilor celor aflaţi încă în viaţă.

Cred că este cazul să facem câteva precizări şi să arătăm care este realitatea biblică, precum şi poziţia noastră faţă de învăţătura tradiţiei religioase despre „sfinţi”.

Este posibil să comunicăm cu cei morţi?

„Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească după ei, Îmi voi întoarce mâna împotriva omului aceluia şi‑l voi nimici din mijlocul poporului lui.” (Leviticul 20:6)

Această întrebare vine mai ales din partea celor care au pierdut de curând pe cineva foarte drag şi‑i simt foarte acut lipsa. Singurătatea produsă de moartea cuiva este una dintre cele mai

Corespondenţă cu F.

Bună,
Mă numesc F., dacă acest lucru are vreo importanţă sau nu. Trăim într o lume în care fiecare fiinţă omenească tânjeşte după acel sentiment profund de iubire, de protecţie etc. Vreau să vă întreb ceva. Este după voia lui Dumnezeu să ai o legătură de prietenie mai apropiată cu cineva de sex opus, chiar dacă încă nu e momentul potrivit pentru căsătorie?
Mă adresez dumneavoastră şi cred că veţi fi în măsură să îmi răspundeţi. Am studiat câteva cărţi care uneori tratau superficial această temă. Eu cred că e mult mai important să se spună lucrurilor pe nume. Ca şi creştină, încerc zi de zi să îmi păstrez viaţa curată, numai că suntem oameni şi eşuăm… falimentăm uneori. Cred că poate e mai multă nevoie de mai multă devotare.
Nădăjduiesc că voi primi un răspuns prin care incertitudinile mele vor fi lămurite. Vă mulţumesc pentru mailurile trimise.
Fiţi binecuvântat. Mulţumesc.
În dragostea Domnului, F.

Dragă F.

Fiinţa umană tânjeşte într adevăr după sentimentul de iubire şi de protecţie. Locul în care le poate găsi este, la orice vârstă,… Dumnezeu! Mai devreme sau mai târziu, va trebui să recunoaştem că alte surse şi destinaţii sunt „înşelătoare”, dacă nu L au pe Dumnezeu în spatele lor (chiar şi căsătoriile).
În ce priveşte prietenia dintre o fată şi un băiat înainte de vârsta căsătoriei, aş vrea să ţi spun următoarele:
Între fete şi băieţi există o mare deosebire. Băieţii văd în orice apropiere de o fată o dimensiune sexuală. Cu excepţia cazurilor de boală, dragostea numită „platonică” nu există pentru ei.
Fetele văd în astfel de apropieri un fel de tovărăşie dulceagă şi protecţie, lipsită deocamdată de dimensiunea sexuală.

Adevărul este, aşa cum spun specialiştii, că o astfel de „prietenie” merge inevitabil spre un târg: fetele dau acces la sexualitate ca să obţină în schimb acel sentiment de tovărăşie dulce şi protecţie, în timp ce băieţii sunt gata să ofere acel climat de tovărăşie (care li se pare pierdere de vreme) numai dacă au nădejdea că li se va da acces la sexualitate.

La vârsta tinerilor, căutările după sexul opus sunt normale şi fac parte din procesul de maturizare (socială, glandulară etc.). Ele trebuie însă „călăuzite” de maturitatea unor părinţi cu experienţă şi cu tact. Nu întâmplător Dumnezeu nu ne a lăsat să ne naştem în copaci sau pe stradă, ci în interiorul limitelor unei familii.

Cartea Cântarea Cântărilor repetă mereu un avertisment adresat (foarte semnificativ) numai fetelor:
„Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe căprioarele şi cerboaicele de pe câmp: nu stârniţi, nu treziţi dragostea, până nu vine ea!” (Cântarea Cântărilor 2:7; 3:5; 8:4)

Iar ultimul capitol al cărţii ne învaţă ce să facem cu fetele ajunse la vârstele pubertăţii şi adolescenţei:
„Avem o soră micuţa, care n are încă ţâţe. Ce vom face cu sora noastră în ziua când îi vor veni peţitorii? Dacă este zid, vom zidi nişte zimţi din argint pe ea; dar dacă este uşă, o vom închide cu o scândură de cedru.” (Cântarea Cântărilor 8:8 )

Versetul următor spune despre opţiunea preferabilă: „Eu sunt zid…”
Metaforele acestea spun ca există două posibilităţi: o tânără poate fi sau un „zid”, care opreşte iniţiativele „peţitorilor” care i dau târcoale înainte de vreme, sau o „uşă”, pe care poate intra şi ieşi aproape oricine (o fată accesibilă). În cazul nefericit al variantei a doua, cei din familia ei trebuie să o protejeze prin măsuri de disciplină: ea trebuie „închisă” cu o „scândură de cedru”!

Pentru a şi permite iniţierea unor prietenii cu sexul opus, tinerii trebuie să ajungă la cele patru maturităţi necesare care măsoară potrivirile noastre psihosomatice:

Maturitatea biologică
Ea vine cea dintâi şi măsoară capacitatea de a rezista naşterilor. Dacă ar fi să ne luăm după această maturitate, băieţii s ar putea căsători pe la cincisprezece ani, iar fetele… pe la doisprezece! Maturitatea biologică nu este singura necesară pentru căsătorie, iar faptul că ajungem la ea cel dintâi ne pune câteodată pe jar şi ne învaţă… să aşteptăm.

Maturitatea socială
Ea măsoară capacitatea de integrare în lumea adulţilor. Probabil că ai auzit despre „copii cu copii în braţe”. Ce trist este să i vezi venind la biserică şi neputându se integra nici în lumea adulţilor şi nici în lumea adolescenţilor, din care au făcut parte până nu demult…

Maturitatea spirituală
Ea măsoară capacitatea de unire pe un plan superior, al familiei. La orice alt nivel ne am potrivi cu partenerul nostru de viaţă (gusturi, statură, educaţie etc.), dacă nu ne potrivim la nivelul acesta spiritual, vom suferi toată viaţa. Îmi aduc aminte că un predicator i a răspuns unei fete care pretindea că iubitul ei necredincios este mai bun decât zece băieţi din biserică: „O fi el băiat bun, dar te ai gândit că l vei avea toată viaţa ca socru pe… Diavolul?” Un „jug nepotrivit” ne va jena în toate activităţile noastre.

Maturitatea financiară
Ea măsoară capacitatea de a trăi pe propriile picioare, nu pe banii părinţilor. Deşi nu ne dăm seama la început, căsnicia are nevoie de mult mai multe lucruri decât de… dragoste. Oare cine spunea că „dragostea bărbatului trece prin stomac, iar a femeii prin…. dulap (în care ţine hainele)”?

Corespondenţă cu T.

Mă numesc T. şi aş dori dacă puteţi să mi daţi ceva idei despre religie. Ce este religia?
Mulţumesc.

Draga mea

M ai abordat cam „abrupt”, dar am să ţi răspund cu toată dragostea.
Cercetătorii de „antropologie” au observat prin studiu că există anumite „tipare” înscrise în psihicul uman.

Ele s au observat la toate popoarele din toate locurile.
Unul dintre tiparele acestea este „limbajul”. El poate fi umplut cu forme diferite, dar este acelaşi la toate fiinţele umane. Nu există fiinţe umane fără posibilitatea de a comunica printr un anumit limbaj.

În mod asemănător, cercetătorii au observat că „religia” este tot un tipar uman primordial, întâlnit