Category Archive

23 Februarie 2002. Maine, la Bethel, biserica noastra din Anaheim, se implinesc 100 de ani de activitate. Va fi mare sarbatoare. Vor fi multi musafiri, multe flori si multe discursuri. Aseara, am aratat in biserica o prezentare “Po[er Point” (diapozitive pe ecran) despre cei o suta de ani de activitate la Bethel. Am “reusit” sa reduc rezultatul cercetarilor mele intense la … “numai” 64 de diapozitive: chipuri de pastori, imagini de cladiri, serbari, misiuni, grupuri corale, clase de scoala duminicala, comitete de biserica, etc.

La sfarsitul prezentarii, am simtit ca lipseste ceva … de parca ne scapa printre degete tocmai esentialul acestor o suta de ani. Am cerut voie celor prezenti sa Read the rest of this entry »

Prin anul doi de seminar, m-am intors la camin dintr-una din vizitele mele la Ploiesti cu un magnetofon Grundig, daruit de cineva din strainatate, prin fratele Yon Iosif, studentilor de la Seminarul din Bucuresti. Acest cadou nu mi-a adus decat necazuri. Dintr-un simplu caraus, m-am vazut transformat intr-un “delicvent” prins intre doua alternative ireconciliabile. Fratele Yon dorea ca magnetofonul, conform vointei celor ce-l daruisera sa fie o binecuvantare pentru seminaristi. El putea, prin intermediul benzii magnetice, sa ne aduca in Seminar pe profesorii predicatori care nu erau ingaduiti de autoritatile de Stat sa ne invete.

De partea lui, directorul Seminarului era convins ca orice este daruit Seminarului trebuie sa fie sub administrarea dansului. Eram astfel prins stanjenitor intre un director pe care trebuia sa-l ascult si un parinte duhovnicesc indragit pe care nu voiam sa-l dezamagesc …

M-am ales din toate astea cu prima mea nota de sapte la purtare, din cele doua necesare ca pretext pentru o “nerecunoastere” din partea Departamentului Cultelor.

Magnetofonul a sfarsit-o “sub cheie”, asa cum ne-a cerut fratele Director. Ori de cate ori iesea sau intra, Titus Mihet care-l preluase de la mine, aseza deasupra lui  …. cheia de la camera.

Si pentru ca a venit vorba despre Seminar si despre seminaristi, vreau sa va spun ca aceasta “Scoala a profetilor” din inima Bucurestiului n-a fost lipsita de momente ilare in care realitatea a fost nu de putine ori rivala cu fantezia cea mai indrazneata. Uneori, umorul unor intamplari a fost burlesc, alteori a luat nuanta umorului negru sau chiar absurd. Iata un exemplu. Era prin anul doi de studii. Fusesem repartizat in practica intr-o echipa de trei, alaturi de Nelu Rusu si de Mate Nicolae. Aceste echipe erau rotate intre bisericile din Bucuresti, unde pastorii ne puneau sa facem unele din lucrarile de slujire.

Intr-o zi mohorata de inceput de iarna, am fost trimisi de unul din pastorii din Bucuresti sa oficiem inmormantarea unei batrane singuratice care trecuse la cele vesnice.

Sfatuti de cei cu mai multa “experienta”, noi ne cumparasem niste costume de culoare inchisa, niste palarii negre si luaseram sub brat Biblia cu cel mai mare format. Stanjeniti cumva de noutatea situatiei, eram totusi convinsi ca toata lumea din cimitir isi va da repede seama cine suntem si ce am venit sa facem. Nu mica ne-a fost deci mirarea cand, apropiindu-ne de groparii care asteptau langa sicriu, i-am auzit spunandu-ne: Read the rest of this entry »

Desi eram 20 inscrisi la cursurile Seminarului, fiecare ne traiam singuratatea relatiei noastre personale cu “Cel ce ne inscrisese la oaste”.

Noaptea tarziu sau dimineata devreme, seminaristii se furisau afara din dormitoare ca sa stea de vorba in rugaciuni individuale cu cerul. Salile de clasa erau prea putine, iar treptele dintre etaje neincapatoare, asa ca goana dupa singuratate ne punea din greu imaginatia la incercare. Yin minte ca, Buni si cu mine invataseram sa ne cataram dincolo de pervazul ferestrei de la mansarda si, intinsi pe spate pe tabla acoperisului, ne plimbam privirile pe cararile astrelor. In astfel de ocazii, bolta instelata era cupola capelei in care ne traiam inchinarea. Dintr-o astfel de reverie s-a nascut una din poeziile veghilor mele de noapte:

In veghe de noapte

Cad din timpuri-batranite
Stropi de sfinte taine grele,
Se revarsa in rastimpuri
Peste visurile mele.

In reflexii de vedenii
Chipi de preoti si profeti
Vin sa-mi spuna in crampeie
taina unei alte vieti.

Si-ntr-un miez de noapte sfanta
Bate-un clopot in tarii,
Hotarari se nasc in suflet,
Cresc in inimi ape vii.

Soapte vechi, chemari din ceruri
Imi intorc privirea-n sus
Lacrime se nasc sub gene,
Multumiri pentru Isus.

Pentru Cel ce-a rupt sigiliul,
Moarte mortii i-a facut;
Pentru Cel ce din inalturi
Imi trimite … un sarut.

Alteori, cand pe acoperis se auzeau cadentele rafalelor de Read the rest of this entry »

Am auzit pe cineva spunand: “Copiii de azi cresc mai mari si mai repede, dar unii nu ajung niciodata la … maturitate.” Stiam ca desi esti copil doar o data in viata, imatur poti ramane … toata viata. Nimeni nu creste daca ingaduie mereu altora sa hotarasca in locul lui. Toti cei care cresc in casele noastre trebuie sa ajunga la varsta la care pot incepe sa traiasca pe propriile lor picioare. A fi matur inseamna a fi in stare sa-ti faci datoria, fie ca esti supravegheat sau nu; inseamna sa fii in stare sa termini ceea ce ai inceput, sa poti purta bani in buzunar fara sa simti imediat nevoia sa-i cheltuiesti si mai inseamna sa poti suporta o nedreptate fara sa incerci sa-ti faci singur dreptate. Maturitatea crestina presupune o acceptare a existentei lui Dumnezeu si a totalei noastre dependente de ajutorul divin.

In pragul varstei de paisprezece ani, tinerii evrei devin “bar mitva” (fiu al Legii). Evenimetul marcheaza clipa in care un suflet devine direct raspunzator inaintea lui Dumnezeu si suficient de Read the rest of this entry »

2.000. Vestea a venit peste noi ca un traznet: tata are cancer la prostata!

Ne-am obisnuit ca parintii nostri sa fie vesnici …

Nauceala mea si potopul de lacrimi a fost contrabalansata de linistea si bucuria lui: “Ce va prapaditi atata cu firea? Eu sunt pregatit de mult pentru asta! Pentru mine, de-acum incepe partea frumoasa a vietii. Ma indrept spre casa cereasca. I-am spus Domnului de mult ca sunt gata. Mama-ta este deja acolo, parintii mei sunt acolo, Domnul Isus este acolo! Ma pregatesc sa merg acasa.”

In zilele urmatoare, l-am urmarit mai duios cu privirea, cautand sa mi-l intiparesc durabil pe retina, sa-l mai pot vedea si atunci cand n-o sa ne mai fie prin preajma. Se plimba prin casa fluierand voios cantari optimiste, se imbraca dichisit si se pieptana cu atentie. Scena mi-a adus aminte o intamplare citita undeva. Un turism american a ajuns in vizita la unul dintre vestitii rabini ai Poloniei, Haiym. Cand a intrat in casa a observat cu uimire ca rabinul traia intr-o singura camera, plina de carti si ca singura mobila era o masa si un scaun in mijloc.

“Bine, dar unde va este mobila?” , intrebat turistul.

“Dar a ta unde este?” i-a raspuns rabinul.

“Eu nu sunt decat in vizita pe aici”, s-a justificat turistul.

“Si eu, dragul meu, si eu … tot la fel”, a spus linistit rabinul.

Auzind ca in America se rup bisericile si se cearta crestinii, tatal meu, Vasile Brinzei, mi-a spus la plecare: “Sa nu te certi cu fratii. Sa nu ranesti pe aceia pentru care a murit Hristos. Mai bine sa te duci sa vinzi cartofi la aprozar sau sa tai iarba decit sa te certi cu fratii. (Nu stiu de ce “vanzarea cartofilor la aprozar” a fost pentru tatal meu o extrema a existentei, dar pot spune ca toata viata sa, el a cautat sa nu se certe cu fratii, si sa nu-i raneasca pe altii).

Anul 1993 a fost pentru noi “anul papagalului”. Ani la rand, fetele mele si-au dorit sa aiba in casa un “pet”: o pisica sau un caine cu care sa se joace. Eu nu am o simpatie deosebita pentru aceste animale asa ca dorinta lor a ramas mereu neimplinita. Le-am cumparat in schimb un acvariu imens cu pesti, dar … in scurt timp mi-am dat seama ca grija acvariului a cazut tot in seama noastra. Ca sa scapam, am daruit acvariul unei … alte familii.

In primavara lui 1993, am vazut, intr-o vizita la familia Ceausu, un altfel de “pet”: un papagal micut si vesel care sarea cand pe umarul unuia, cand pe bratul altuia. Ne-am zis repede: “Iata ce cautam noi! Un astfel de “pet” va satisface pe toata lumea. Zis si facut, doar ca la magazin am aflat ca papagalul costa in jur Read the rest of this entry »

Ca unul care am trait “crestinismul” in doua continente, am fost mereu banuit ca port influenta mediului “de dincolo”. Cand eram in Romania mi se zicea ca sunt “occidental” in conceptii, in America sunt banuit de “bigotism romanesc”. Adevarul este ca, daca imi dati voie sa folosesc “oarecari termeni fandositi”, eu sufar de “extrateritorialitate” si de “imunitate” diplomatica.

Mai clar spus, eu cred, ca adevaratii crestini s-au stramutat deja launtric intr-un teritoriu nou: acela delimitat de granitele revelate in Biblie.

Un crestin nu poate fi doar Roman sau doar American, ci el trebuie sa fie in primul rand un cetatean “al cerului.”

“Cetatenia aceasta n-a fost niciodata la moda. Nu intamplator, regimul din Romania dintre cele doua razboaie mondiale ii considera pe crestinii evanghelici, “bolsevici”, iar comunistii ne-au poreclit “influente ale imperialistilor americani”.

Imposibil de clasificat sau de asimilat cu vreo alta cultura sau civilizatie, adevaratul crestinism sufere de “extrateritorialitate”. Niciodata si nicaieri “la moda.”

Pedepsit cu exilul pentru “vina” de a fi altfel decat “religia oficiala a Statului”, un astfel de crestin a Read the rest of this entry »

Uneori viata este o trecere prin valea suferintelor.

Saptamana trecuta l-am condus pe ultimul drum pe fratele Valeanu Daniel, o cunostinta indelungata si un frate foarte bun in credinta.

Duminica l-am vizitat pe fratele Iosif Ton dupa operatia la care fusese supus pentru cancer la prostata.

Ieri am internat-o in spital pe mama: cancer la pancreas. Al treilea fel de cancer in trupul ei. Lupta ei cu cancerul, pe durata de mai bine de 14 ani se inteteste. Maine dupa amiaza o va opera doctorul Gossard, acelasi care i-a facut acum 14 ani prima operatie pentru cancer la san, la acelasi Glendale Adventist Medical Center. Sansele operatiei de maine nu sunt prea mari. 20% din pacientii supusi unei astfel de interventii nu se mai scoala de pe masa. Ca sa fie si mai dificil, mama a slabit in ultimele patru luni foarte mult in greutate. Am lasat-o in salon cu tata si m-am dus sa-l vizitez in Palos Verdes pe fratele Richard Wurmbrand si sa-i dau Cina. Am inima grea si ochii mi se incetoseaza cu amenintarea ruperii unui baraj plin de lacrimi pe care abia le mai stavilesc.

La Biserica, am cautat sprijin intr-un mesaj ancorat in promisiunile lui Dumnezeu. Mi-am spus in primul rand mie insumi ca “toate lucreaza spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.” De sase mii de ani, mortalitatea este, cu exceptia notabila facuta in cazurile lui Enoh si Ilie, de suta la suta. Cand te duci la o maternitate vezi minunea lucrarii lui Dumnezeu, nasterea unui suflet neprihanit. Cand vizitezi un bolnav aproape de moarte vezi ce am adus noi oamenii in universul lucrarii lui Dumnezeu: uratenia pacatului a produs blestemul si moartea. Ce bine ar fi fost sa nu fie! Peregrin intre nastere si moarte, omul trece prin multe necazuri si se zbuciuma in suferinta. Mi-am adus aminte de istorioara cu imparatul care i-a cerut inteleptului sa-i de-a un sfat care sa-l ajute sa se inveseleasca atunci cand este trist si sa-l faca cumpatat in efervescenta bucuriei. Dupa cateva zile, inteleptul a venit inapoi cu un inel pe care era scris: “Si aceasta va trece!” Imparatul l-a rasplatit regeste.

In dimineata de dupa acest mesaj rostit in Biserica, am deschis computerul si, surpriza, pe ecran era un “screen saver” nou. Fata mea cea mare (15 ani), foarte sensibila la suferintele mele imi montase un mesaj nou, scris in limba ei, limba engleza: “‘N this will pass.” (Si aceasta va trece). Multumesc fata tatei si multumesc Doamne pentru o asemenea fetita.

Gunnel este numele oncologului care a tratat-o pe mama timp de peste 14 ani. Am stat de vorba aseara cu el pe culoarul din fata salonului unde se odihnea, dupa operatie, mama.

“O admir in mod deosebit pe mama ta. Are linistea maturitatii spirituale si este o femeie foarte tare. Am privit-o toti acesti ani si imi place foarte mult de ea.
Vin uneori la mine oameni pe care i-a pocnit cancerul la 86 de ani si-mi spun revoltati: “De ce mie si de ce acum? Nu vreau sa mor!” Ei se rascoala impotriva prezentului, in loc sa se uite inapoi la darul unei vieti asa de indelungate si de sanatoase.

Alteori vin “frati” exasperati si-mi spun: “Trebuie sa ne rugam mai mult! Sau poate ca n-avem destula credinta!”

Acestora, intuind ca se zbucuima cu concepte teologice gresite incerc sa le spun ceva care sa-i lamureasca. Iata ce le spun:

“In toata istoria omenirii a existat doar o singura persoana cu puterea de a se vindeca de orice boala si de a nu muri niciodata si El a ales sa moara de cea mai crunta si mai chinuitoare dintre morti. Noi, toti ceilalti, nu avem aceasta posibilitate. Primim doar ceea ce ni se daruieste si ne supunem. Cel ce a ales sa-si demonstreze dragostea fata de noi prin alegerea Sa dumnezeiasca are drept la toata increderea noastra.”

Baptistii nu boteaza copii mici. Ei asteapta sa vada ce se intampla la varsta maturitatii, cand omul este pus in situatia unei alegeri competente. Care este insa varsta la care copiii nu mai sunt copii? Care este minimul de ani la care poate fi admis un tinerel la botez? Raspunsul la aceste intrebari nu este nici usor, nici acelasi pentru toata lumea.

Obisnuiti sa fie porecliti “pocaiti”, baptistii din Romania asteapta ca pe o conditie a mantuirii clipa “intoarcerii” la Domnul. Credinta si pocainta sunt privite ca doua prerechizite ale mantuirii.
Pentru baptistii americani, singura conditie a mantuirii este credinta. Pocainta este privita drept o realitate permanenta, necesara pe toata durata vietii. Asta si poate din cauza faptului ca pe ei nu i-a poreclit nimeni “pocaiti” ! Ei admit la botez pe orice copil mai rasarit care marturiseste din toata inima lui ca-l iubeste pe Christos si crede ca este Fiul lui Dumnezeu jertfit pentru mantuirea noastra.
Din cauza identificarii pocaintei cu clipa venirii la Christos, baptistii romani au creeat un climat in care Read the rest of this entry »

M-am simtit mandru sa-l aud pe fratele Talos Vasile povestind ceva despre tatal meu.

“Imi aduc aminte ca eram inca tinerel printre ceilalti pastori din Bucuresti si incepuse vremea confruntarilor cu autoritatile comuniste si cu fratii din conducerea Uniunii care nu intelegeau zbaterea noastra pentru libertatea de exprimare religioasa. Pe atunci, cei ce conduceau Comunitatea si Uniunea erau convinsi din interactiunea cu autoritatile de Stat ca lucrarea crestina nu are viitor in Romania. Imi aduc aminte cat de triste si resemnate erau vorbele lor cu care cautau sa ne “linisteasca”: “Mai baieti, nu va mai agitati degeaba. In zece, cincisprecece ani toate bisericile crestine din Romania vor fi inchise. ..” Ce era si mai trist era faptul ca ei renuntasera sa mai creada in biruinta lui Dumnezeu si erau paralizati in postura unora care nu mai aveau nimic de facut.

Imi amintesc o imprejurare in care m-am intarit in credinta mea prin ceea ce a facut fratele Branzei Vasile. Eram chemati sa fim trasi la raspundere de Comitetul Uniunii pentru atitudinea noastra de nesupunere fata de directivele Departamentului Cultelor. Suparase mai ales faptul ca, neincrezatori in reprezentantii Uniunii, trecuseram peste capul lor si Read the rest of this entry »

Vremea aceea a “memoriilor” si a protestelor m-a gasit adolescent necopt, in primavara unei lupte pe care n-o intelegeam inca deplin. Tin minte ca in fiecare zi, un “securist” il urmarea pe tatal meu, Vasile Branzai, oriunde ar fi mers. Ma deranja mai ales cand ne astepta dupa serviciile de duminica seara de la biserica si se lua dupa noi ca o “umbra” pe drumul spre statia de autobuz, in autobuz, in tramvai si de la tramvai pana acasa. Imi dadeam seama ca este un fel de incercare de intimidare, impunerea unei atmosfere de teroare in care Securitatea primise ordin sa-i tina pe toti aceia care indraznisera sa conteste atitudinea autoritatilor de Stat fata de libertatile de constiinta.

Intr-o astfel de Duminica seara, m-am trezit tantos si avantat, gata sa ma indrept spre “umbra” noastra si sa i-o spun drept in fata: “Te stim cine esti! Sa stii ca prezenta ta nu ne infricoseaza.”

Tatal meu mi-a pus o mana pe umar si m-a oprit la timp. M-a tras de o parte si mi-a spus atunci cuvinte care m-au strapuns pana la suflet si mi-au modelat toata comportarea mea ulterioara fata de “organele de Securitate”: “Daniel, stai usor! Nu te aprinde si nu-l baga in seama! Cea mai buna atitudine in aceasta situatie este totala ignoranta. Eu nici nu-l bag in seama. Pericolul prezentei sale nu exista, atata vreme cat cred si stiu ca Cel care ma protejeaza, Dumnezeu, poate aseza intre mine si el o intreaga legiune de ingeri. Intre mine si el se afla o intreaga multime de aparatori nevazuti, asa ca nu se poate atinge de noi, decat daca Dumnezeu ii da voie. Si inca ceva, Dumnezeu ne apara numai atunci cand noi nu ne-o facem cu propria noastra mana. Dumnezeu te pazeste de furia leului, dar daca tu te bagi singur in cusca lui si-l tragi de coada, nu-i treaba lui Dumnezeu sa te mai pazeasca. Stai linistit si lasa omul sa-si faca meseria. Crezi ca el n-ar avea chef sa fie undeva prin alta parte, decat sa se tina scai dupa noi! Are el necazurile lui, nu-i mai complica si tu situatia!”

Motto: “Vazut printr-o lacrima, un om care plange este intotdeauna fratele tau”.

(Calatoria aceasta in Rusia (1989) m-a gasit cu corzile sufletului intrate ciudat intr-o rezonanta dureroasa care naste din amintiri melodii sfasietoare si intraductibile. Randurile acestea au fost asternute in fuga. Scrise incomod, pe genunchi, in holuri de hotel, in colturi de masina, pe petece de hartie, inghesuite, tremurate, furisate, mazgalite. Solicit intelegerea si colaborarea dumneavoastra. Umpleti spatiile goale si lasati-va imaginatia sa dezvolte aceste scantei in flacarile care ne-au incalzit viata timp de trei saptamani cat a durat calatoria noastra misionara in Ucraina si Moldova sovietica.)

Ziua I-a. Miercuri 11 Octombrie 1989.

Cine a crezut ca va fi asa? Mai intai surpriza plecarii iminente. Apoi oboseala. Cele 1,600 de mile facute in vizitarea Bisericilor Romane de pe coasta de vest au lasat urme. N-am fost anuntati decat in ultima clipa despre data plecarii inspre Europa. “Sovieticii” lucreaza dupa principiile lor obscure si te tin in nesiguranta cu aprobarile necesare pana in Read the rest of this entry »