Category Archive

Iata o sarcina care-mi este foarte dificila: sa scriu ceva despre Aurel Popescu, mentorul meu de-o viata, omul care, dintre toti, m-a influentat cel mai mult in starea si stilul meu de viata. Cum s-a intamplat?
“Nea Aurica” a aparut in viata mea in vremea in care-mi cautam o identitate personala, pe timpul cautarilor dureroase dupa adevar si autenticitate.

N-am fost niciodata strain de crestinism sau spiritualitate. Am crescut doar in casa unui pastor baptist si am fost inconjurat de spiritualitatea evreilor veniti in orizontul familiei noastre pe linia mamei mele. Pe la 17-18 ani insa ma gaseam cam departe de biserica si foarte aproape de o cariera stralucita in organizatia de UTC a Liceului unde imi faceam studiile. Privindu-l si ascultandu-l atatia ani pe tatal meu la amvonul bisericii, invatasem sa vorbesc bine si aveam talent de … propagandist. Ceva era insa putred in sufletul meu si dincolo de famfaronada de suprafata, temeliile tuturor convingerilor mele erau foarte subrede.

Mai mergeam, din cand in cand, la biserica, dar ceea ce auzeam mi se parea foarte Read the rest of this entry »

Ceea ce dadea si mai mult haz situatiei generale era faptul ca, odata eliberat din stransoare de securitate, Aurel Popescu venea iar la biserica si povestea de la amvon, ca sa auda toata lumea, discutia lui cu organele de ancheta ale Securitatii. Aerul lui relaxat si smecheresc, vorbirea intoarsa si mereu parca ironica, zambetul sugubat care-i aparea din cand in cand pe fata ne dadea tuturor curaj si ne facea sa-l urmam in mesaj si atitudine.

Imi aduc aminte ca a venit odata dupa un interogatoriu “la sange” si ne-a povestit ca unul din coloneii care-l anchetase i-a spus:

“Pregateste-te sa mori, domnule Popescu. Te facm martir! De aici nu mai scapi!”
Toata pornirea violenta a colonelului si toata asprimea lui premeditata s-au topit in fata replicii linistite si parca numai jumatate serioase a fratelui Aurel:

“Nu ma faceti dumneavoastra, domnule colonel, martir! Martir nu poate ajunge oricine! Harul asta este pastrat de Dumnezeu doar pentru cativa oameni alesi. N-am eu stofa de martir, domnule colonel.”

Alta data ne-a spus:

“M-au intrebat de ce vorbesc de la amvon, ca doar n-am studii teologice. I-am raspuns sa nu ma jigneasca. Eu n-am diploma de la Seminar, dar am foarte multe studii teologice. Ba inca si acum studiez Biblia mai mult decat foarte multi preoti cu diplome de la Seminare …”

“Mi-au cerut sa nu mai vorbesc de la amvon despre |ant, despre Spinoza, despre Dar[in, despre Marx si despre Lenin. Le-am raspuns: “De ce, domnule colonel? Am acasa o biblioteca cu carti scrise de toti acestia. Stau asa de bine unul langa altul, impreuna cu toate cartile mele crestine. Nu se cearta, nu fac galagie. De ce sa nu-i lasam impreuna si in biserica ?”

“Mi-au spus ca toata chestia asta cu Isus Christos este o poveste de adormit copiii, buna doar pentru mosi si babe cu frica de moarte.

Le-am raspuns: “Daca este asa si o credeti din toata inima, de ce nu lasati Biblia in mainile oamenilor? De ce nu o vindeti in librarii? Nimeni nu se supara ca exista in librarii carti de povesti!

Lasati-L pe Isus Christos sa stea in mainile copiilor, tot asa cum este cu Fat Frumos si cu Scufita Rosie. De ce va luptati cu Isus Christos? Domnule colonel, nimeni nu se lupta cu Ileana Cosanzeana … Nu cumva chiar si dumneavoastra v-ati dat seama ca acest Isus Christos este periculos pentru ca viata Lui n-a fost doar o poveste, iar Biblia si mesajul Lui au foarte mult de a face cu realitatea pe care o traim si noi astazi ?”

Cine este Aurel Popescu si de unde a venit el? Iata propria lui marturie, asa cum a fost inregistrata pe o banda de magnetofon in Biserica Bethel din Anaheim, California:

“Eu m-am nascut din nou pe la ora 11 si jumatate, la 24 Decembrie 1939. Stiu cand m-am nascut din nou. Nu stiu cand m-a nascut mama, dar cand m-am nascut din nou stiu precis.

Ei bine, cand am plecat acasa, vine un coleg la mine si-mi zice: “Ce facem dupa-masa asta? Ne ducem dupa una, dupa alta, dupa sport, dupa cutare …”

Zic: “Stoienescule! M-am nascut din nou!”

Zice: “Te doare capul!”

“Nu ma doare capul!” zic. “M-am nascut din nou! Sunt copilul lui Dumnezeu.”

Zice: “Lasa, ma! …” si se uita dupa gard de ca si cum eu ma ticnisem. “Lasa ca mai vin eu pe la tine. Lasa acum … Linisteste-te.”

Eu eram foarte linistit. Peste o saptamana, cand m-am Read the rest of this entry »

In paleta de culori contemporana lui, Aurel Popescu a adus nuanta unui umor fin la adresa “caraghioseniilor” artificiale ale celor care incercau sa incatuseze spiritul in temnita doctrinelor materialismului dialectic si fondul unui bun simt romanesc menit sa ne reintoarca mereu cu picioarele pe pamant la dimensiunile normalului crestin. Predicile sale erau doze binefacatoare de realism aplicate unei societati bantuite de discursurile halucinante ale celor cuprinsi de febra cultului personalitatii celui plasat vremelnic in fruntea Statului.

Ce avea de fapt Partidul Comunist Roman cu “cultele” evanghelice ? Adaugat rudimentarului sistem materialist ateu, peste Romania acelor ani sufla delirant un desantat cult al Read the rest of this entry »

Desi a fost fortat sa plece din Romania, inima dansului a ramas alaturi de poporul roman nenorocit si vesnic in cautare dupa o parca iluzorie rezolvare a tuturor problemelor. Desele lui vizite la Bucuresti si prin alte localitati ale Romaniei i-au dat mereu ocazia sa se apropie de oameni si sa caute sa-i aduca la “realitate” prin Evanghelia lui Christos. Iata una din marturiile lui dupa o astfel de vizita in Romania:

“Dupa Sfanta Scriptura, omul se naste orb, nu “devine” orb. Cu natura lui omeneasca, el vine in lume “orb” pentru lumea spirituala.

Am fost la Bucuresti si am intrat in casa in care am stat eu inainte de a pleca in tara. E o casa de pe bulevardul Cantemir, pe langa blocul turn acolo. Mi-a fost dor sa mai intru inca o data in Read the rest of this entry »

In ciuda stilului sau foarte “popular”, Aurel Popescu n-a fost un om superficial, ci un adevarat om de stiinta, un matematician de exceptie, un foarte bun inginer si, mai ales, un foarte mare si declarat adversar al “mediocritatii.” Aceasta goana dupa “foarte putin” il deranja in toate manifestarile ei, dar cel mai mult il stanjenea aparitia ei in domeniul vietii spirituale crestine. Iata una din marile lui ironii adresate celor ce vor “putin” si se multumesc doar cu “un minim care sa-i duca in cer.”

Unii zic: “Frate, am multe greseli si sunt slab … e adevarat, dar sunt copilul lui Dumnezeu si, dac-o sa intru in cer, am sa o iau si eu imediat la stanga sau la dreapta si am sa ma asez chiar langa usa, intr-un colt, acolo … n-am sa merg mai in fata. Ma multumesc sa fiu acolo, langa usa.”

Eu le zic: “Frate, sa nu te superi, e asa o aglomeratie pentru coltul acela! Toata lumea se inghesuieste sa ajunga in coltul acela de langa usa. Ar trebui sa fii mai smerit aicea, sa te multumesti cu lucruri smerite si sfinte, pentru ca atunci cand vei ajunge in cer, Domnul sa-ti spuna: “Treci mai in fata!” Nu te minti ca vei fi modest in cer daca nu reusesti sa fii modest aici.”

Si inca ceva, tine minte mereu ca mediocru inseamna cel mai bun dintre cei slabi, dar si cel mai slab dintre cei buni.

N-a fost niciodata unul din evanghelistii explozivi, care n-are nevoie de nici o introducere, carora nu le este necesar nici macar sa-si cunoasca prea bine auditoriul, ci a fost unul dintre marii “invatatori si pastori”, carora le-a placut sa “taifasuiasca” cu cei care-l asculta. Din aceasta cauza, predicile lui au fost intotdeauna prefatate de o introducere mai lunga. Era de parca simtea nevoia sa stabileasca mai intai o “punte” intre inima lui si inimile lor; avea nevoie de asezarea prealabila a unui “cadru de referinta comun”. Aceste “preambule” la predici erau un fel de rame ale unui tablou verbal pe care urma sa-l creioneze, un fel de asezare “in realitate”, cu “picioarele pe pamant” a intregii audiente. Iata una din aceste introduceri la o predica rostita pe 9 Ianuarie in biserica “Bethel” din Anaheim, California:

“In general, noi credinciosii, suntem niste “ascultatori uituci”, de aceea, Scriptura spune “sa luam seama la felul CUM ascultam”. Acuma, eu cred ca nu este vorba de “memorizare”, ca mai importante sunt concluziile pe care le tragem noi atunci cand ascultam cuvantul lui Dumnezeu.

Am inceput, in ultima vreme, sa citesc Cuvantul lui Dumnezeu intr-o Read the rest of this entry »

Iata o relatare a fratelui Aurel despre una din perlele fratelui Richard Wurmbrand:

“Era cate unul care turuia nevoie mare de importanta mantuirii numai prin credinta. Vorbe, argumente, versete si iar vorbe … Nenea Richard l-a lasat sa termine si apoi l-a intrebat: “Da niscaiva fapte bune crezi ca strica? Ce zici?”

Probabil ca cea mai corecta caracterizare a lui Aurel Popescu este aceea care-l defineste drept un om “autentic”. Termenul este un derivat din doua cuvinte grecesti, care impreuna inseamna “original, ca opus al unei copii”.

Oamenii autentici sunt oamenii experientelor personale, pasionati dupa adevar si porniti cu inversunare impotriva a tot ceea ce este fals sau neadevarat. Ei au spiritul de “pionieri” ai marilor miscari sociale, refuzand sistematic sa “se incoloneze” si sa mearga la vale “cu multimea”. Astfel de oameni nu sunt in nici un fel perfecti, caci perfectiune nu exista, dar chiar si atunci cand gresesc, ei o fac dintr-o consecventa cu ei insisi, cu cei din jurul lor si cu Dumnezeu. Pentru ei, nici o greseala nu este finala, ci doar o oportunitate pentru o foarte necesara imbunatatire. Sinceri si deschisi pana in maduva fiintei lor, oamenii autentici sunt aparitii binevenite intr-o lume de “pseudo-sfinti” si de eroi artificiali. Dumnezeu cauta in fiecare generatie oameni autentici, porniti in aventura experientelor personale ale vietii, nemultumiti cu imitatii de mana a doua si nesaturati de ceea ce aud de la altii.

Iata cum caracterizeaza Aurel Popescu “autenticitatea” crestinismului:

“Vreau sa va spun ca cele mai interesante marturii sunt acelea care istorisesc “intamplari”, nu opinii. Un evanghelist sau un predicator care se pregateste, care poate ca n-are prea mult har, dar se pregateste si citeste o sumedenie de lucruri scrise de altii este in stare sa le Read the rest of this entry »

L-am avut ca musafir la Bethel iarasi in 22 Ianuarie 1995 si ne-am bucurat sa-l auzim dupa ce avusese un accident si, din cauza varstei, se simtea mai “obosit” ca altadata. Era insa, ca intotdeauna, “autentic” si indragostit de Christos:

“Va salut cu toata dragostea si trebuie sa va spun ca sunt totusi emotionat. Probabiul si din cauza varstei … Unii, asa ca sa-mi dea curaj mi-au zis: “Las’ domn’le ca n-arati nici de opzeci de ani … Arati mai bine.”

Chestiunea este ca nu mai am usurinta pe care probabil ca o aveam altadata cand eram mai tanar. In plus, sunt mai constient acuma de ce spune Sfanta Scriptura ca un avertisment adresat celor care se apuca sa vorbeasca. Le spune ca ei vorbesc “inaintea lui Dumnezeu!” Ei trebuie sa vorbeasca Cuvantul lui Dumnezeu. Unde sunt doi sau trei in Numele Lui este si Christos prezent.

Si dumneavoastra aveti dreptul sa fiti niste ascultatori dificili, adica niste Read the rest of this entry »

Era foarte greu sa fii suparat pe nenea Aurel, totusi … unii reuseau. Iata ce povesteste dansul:

“Am avut ocazia sa merg spre tramvai cu cineva care tinea mortis sa-mi spuna despre o problema a lui.

L-am ascultat, dar am vazut ca a plecat suparat si tot asa suparat a ramas vreo patru saptamani de zile.

M-am dus eu la el si l-am intrebat de ce e suparat pe mine. Mi-a zis: Parca nu stii? Te-am rugat sa ma asculti cu atentie si cand eu imi varsam focul, dumneata ai facut asa din mana, a lehamite … Mi-am dat seama ca te deranjez si am plecat suparat de langa dumneata.

I-am zis: “Mai omule, cum am dat cu mana “asa” ?… Imi aduc aminte foarte bine scena … Eu am dat cu mana asa pentru ca m-am ferit atunci de o musca pe care am indepartat-o pentru ca ma sacaia. N-am dat din mana la dumneata, am dat la musca!”

Marti, 15 Octombrie 2002, am luat masa la un restaurant din Portland impreuna cu Sebi ….., unul din pastorii bisericilor locale si impreuna cu Beniamin Poplaceanu si un grup din biserica sa din Sibiu, veniti intr-un turneu de vizite prin bisericile romane din America. Din vorba in vorba, am inceput sa vorbim despre fratele Aurel Popescu, absent de la masa partasiei noastre din pricina unei recente operatii de cataracta la ochiul stang.

“Nu de mult”, a spus Sebi, “l-am rugat pe fratele Aurel sa se roage inainte de predica ce urma sa fie rostita de un predicator musafir la noi. Mare mi-a fost surpriza sa-l aud spunand, in felul dumnealui inconfundabil: “Doamne, Tu ai mari predicatori si evenghelisti raspanditi in misiune pe toata fata pamantului.

Binecuvinteaza-i chiar acum in lucrarea pe care o fac ei pentru Numele Tau! Si, binecuvinteaza-ne Doamne si pe noi cei care o mai nimerim si noi din cand in cand …”

Toti cei de la masa au izbucnit intr-un ras complice cu admiratia bucuroasa a lui Sebi fata de un om pe care-l cunosteam si-l pretuiam deopotriva.

“Stati sa va mai spun una”, a continuat Sebi, cu aerul celui ce se simtea privilegiat sa petreaca anii uceniciei sale ca pastor incepator in Portland alaturi de fratele Aurel. “La ordinarea mea, tot asa, l-am rugat pe dansul sa vina sa spuna cateva cuvinte si apoi sa se roage. A iesit in fata si a zis adunarii: “Uitati-va bine si veti vedea doua lucruri deosebite la noi amandoi … un rasarit si un apus … si amandoua sunt frumoase!”
Dupa ce mi-am luat ramas bun de la prietenii mei, m-am grabit sa ma duc sa-l vizitez acasa pe fratele Aurel. Ne-a intampinat, ca de obicei, cu o gluma. Avea un bandaj asezat pe ochiul stang, asa ca ne-a spus: “Uitati-va la mine cum am ajuns! Mi-a scos doctorul un ochi … ca pe celalalt mi l-a scos nevasta-mea … toata viata!” Ne-am asezat in jurul mesei si am sporovait o vreme. Dincolo de cuvinte insa, ma incalzea in inima prietenia dumnealui pe care o simteam exact asa cum o pomenise dansul, asemenea unui soare intrat in amurg, pregatit sa mearga la culcare dincolo de zare, harnic insa sa-si mai trimita razele spre indragostitii care-l priveau vrajiti in zare.

Saptamana de rugaciune mondiala de la inceputul anului 1994 a avut ca tema: “Relatia Duhului Sfant cu cel credincios”. Miercuri seara, Biserica din Belflo[er l-a avut ca musafir pe fratele Aurel Popescu, venit intr-o vizita de la Portland. Subiectul serii era: “Umplerea cu Duhul Sfant”. L-am auzit atunci spunand ceva foarte profund despre “personalitatile” pe care vrea Duhul Domnului sa le umple.
Ne-a vorbit despre dorinta Duhului de a ne umple pe fiecare dintre noi individual, apoi ne-a spus: “Exista si alte personalitati, nu individuale, ci colective. Familia mea este o personalitate compusa unica. Nu ne asemanam cu alte familii decat intr-o oarecare masura. Fiecare familie isi are individualitatea ei. Dumnezeu vrea ca Duhul Sfant sa umple fiecare familie in parte si sa modeleze relatiile si manifestarile care-i dau identitatea.

Exista apoi personalitatea colectiva a Bisericii. Biblia numeste Biserica “un trup”. Chiar daca santem mai multe madulare, alcatuim un singur trup. Fiecare Biserica este diferita de alta; are o personalitate a ei proprie in functie de personalitatile credinciosilor care o alcatuiesc. Duhul Sfant vrea sa umple aceasta personalitate colectiva a Bisericii si sa o anime cu lucrari si stari duhovnicesti binecuvantate.
Biserica este mai mult decat un grup de oameni care se aduna din cand in cand ca sa piarda vremea impreuna, ascultand tot felul de predici, unele destul de proaste. Dumnezeu numeste Biserica “trupul lui Christos”. Santem o unitate compusa din parti individuale. Aceasta unitate complexa trebuie plasata sub binecuvantata lucrare a Duhului Sfant. El trebuie sa lucreze prin noi, sa rodeasca in noi si sa-l vesteasca lumii pe Christos prin noi.