Doi mesageri

Pe când adunarea Bisericii Baptiste „Iuliu Valaorii” era încă găzdiută în clădirea de pe șoseaua Mihai Bravu din București, am trăit într-o seară una din cele mai mari revelații despre „sfinți”.

Veniseră     în vizită doi păstori americani din Biserici Baptiste Independente (pe atunci nici nu știam ce înseamnă aceasta). Erau oameni simpli, cu vorbire duioasă și familiară, fără oratorie și fără dorința de a impresiona pe cineva. Am simțit repede că veniseră să-și vadă „frații în suferință”, pentru ei, bisericile creștine aflate sub regimuri comuniste fiind biserici persecutate și private de libertațile de care se bucurau ei „în vest.”

Când i-a venit vremea să vorbească, cel de al doilea s-a ridicat în picioare la amvon, a privit un timp lung peste adunare, s-a umplut de emoție și a zis:
„Vreau să vă înregistrez pe toți în memorie. Vreau să vă țin minte fețele ostenite, ochii frumoși ai credinței. Vreau să vă rețin exprtesiile fețelor dornice să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că va veni o zi în care voi ajunge de partea cealaltă a curcubeului și voi sta față în față cu Domnul Isus. Atunci voi privi fața Lui, voi vedea ochii Lui luminoși și mă va lumina expresia feței Lui binecuvântate. În clipa aceea voi spune cu uimire: „Stai așa! Eu am mai văzut undeva fața aceasta, ochii aceștia! Expresia aceasta îmi este binecunoscută!” Se va împlini atunci ceea ce scrie apostolul Pavel: „Când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi, și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut” (2 Tesaloniceni 1:10).

A fost pentru prima dată când am înțeles ce mult se identifică Domnul Isus, Capul trupului, cu mădularele trupului Său, credincioșii. Probabil că a fost una din cele mai scurte predici pe care am ascultat-o vreodată. Înalțimea și adâncimea ei a compensat însă lipsa ei de lungime, lăsând pentru totdeauna în mine pasiunea unei îndeletniciri care avea să nu mă mai părăsească niciodată: Să văd în cei credincioși chipul sfânt al Mântuitorului lor.

Lucruri mici

După 11 Septembrie, una din companiile care au fost găzduite în turnurile gemene din New York i-a adunat pe toți supraviețuitorii din celelalte companii ai căror angajați fuseseră uciși de atacul terorist să vină pentru o scurtă stare de vorbă.
Unul din lucrurile pe care le-au făcut împreună a fost să-și reamintească ce făcuse fiecare în dimineața de tristă amintire. Nimic deosebit, doar niște „fleacuri”, care au reușit însă să le scape viața:

Șeful companiei a întârziat pentru că a trebuit să fie în dimineața aceea prezent la prima zi de grădiniță a fiului său.

Un altum a întârziat și el pentru că-i venise rândul să cumpere gogoși pentru ceilalți colegi.

O femeie s-a sculat târziu pentru că nu i-a sunat ceasul în dimineața aceea.

Un angajat fusese prins în trafic din cauza unui accident întâmplat pe autostradă.

Un altul pierduse pur și simplu autobuzul.

O femeie a mărturisit că s-a pătat cu mâncare pe rochie și a întârziat pentru că a trebuit să se schimbe.

Altulia nu i-a pornit motorul de la mașină.

Unul s-aîntors din ușă ca să răspundă la telefon și cineva sâcâitor l-a ținut câteva minute de vorbă.

O femeie a povestit că băiatul ei este cam leneș și a trebuit să stea după el ca să ffie sigură că pleacă la școală.

Unul a spus că n-a putut cu nici un chip să găsească un taxi.

Cel care m-a pus cel mai mult pe gânduri a fost unul care a povestit că tocmai își cumpărase niște pantofi noi și l-au ros de i-au făcut bășici la călcâie. A trebuit să se oprească la o farmacie și să cumpere un plasture. Asta i-a salvat până la urmă viața.

De când i-am auzit pe oamenii aceia vorbond, ori de câte ori mi se mai întâmplă să fiu și eu blocat în trafic, să scap un autobuz, să trebuiască să mă întorc din drum ca să răspund la telefon, toate „fleacuri” pentru care mă enervam așa de repede înainte, mă opresc puțimn și-mi sun că mă găsesc exact în locul în care mă vrea Dumnezeu în momentul acela.

Data viitoare, când îți vor merge și ție „pe dos” lucrurile, gândește-te că nimic nu este la întâmplare. Nu te mai enerva pentru că nu-ți găsești cheile de la mașină, pentru că ți se pare că toate stopurile le prinzi pe roșu sau pentru că ți-a plecat autobuzul chiar din fața ta; Dumnezeu este la lucru prin toate acestea.  De fapt, nici nu există „fleacuri”, ci numai lucruri importante cărora n-ai reușit să le identifici încă importanța. Dumnezeu le-o știe însă și le-a rânduit pe toate pentru binele și fericirea ta.

Simion Cure

Nu știu pe nimeni care să fi predicat mai bine la nunți! Vorbirea lui, uneori aparent aspră, alteori, ironică și nu de puține ori mușcătoare, a fost mereu împibată de o nemăsurată iubire pentru Dumnezeu și pentru cei cărora le vorbea. Nu este de mirare că un astfel de om a lăsat mereu urme adânci în inimile ascultătorilor. Pornit parcă premeditat spre pozne, fratele Simion era însă întotdeauna înțelept în alegerea cuvintelor sale cu tâlc și niciodată gratuit în umor său molipsitor.

„Am auzit o dată de o întâmplare nemaiauzită și … măgândesc să v-o spun și vouă, că poate vă este de folos la careva de pe-aci … S-a-ntâmplat într-o familie ca soțul să facă vreo boroboață, așa cum mai fac din când în când soții, și nevasta lui s-a suparat tare pe el. De bătut, nu putea să-l bată că era om în toată firea și … cât muntele de mare … așa că ea se obișnuise să-l pedepsească într-alt fel, așa cum au de bicei nevestele să-și pedepsească soții. Draga de ea, s-a hotărât să nu mai vorbască cu el … Wi apedeapsa asta a durat mai mult de câteva zile …! Omul nost” a încercat să-și ceară scuze … ea nimic! A încercat s-o îmbuneze cu ceva … ea nimic! Nu scotea nici o vorbă!

Într-o dimineață, pasă-mi-te era duminică și trebuiau să meargă la biserică, bărbatul s-a sculat cu o idee nouă în cap, s-o facă într-un fel înadins să vorbească. Era o femeie harnică și foarte ordonată, care-și ținea casa ca curată și la locul ei, ca la farmacie … ce mai! bărbatul, ca bărbații, era mai dezordonat …

În dimineața aceea, el s-a sculat cu o o idee nouă …și a început să scotocească printre hainele din dulap. Cotrobăia prin rafturi, scotea lucrurile afară, le răscolea și … ca un făcut! nu le mai punea înapoi la fel de frumos așezate …
Nevasta a stat ea cât a stat, s-a uitat ea cât s-a uitat, a răbdat ea cât a răbdat, dar tot n-a mai putut odată și a răbufnit cu necaz: „Ce tot scotocești printre rufe și faci dezordine în odinea mea ? Ce cauți?”

Bărbatul i-a răspuns vesel: „Caut limba ta! Și … uite că am găsit-o!…”

Pricepeți voi ve v-am spus eu? Sunt în viață lucruri mai importante ca altele … Ordinea din rafturi nu este mai importantă ca bună înțelegere în viață … Omul nostru a știut cum s-o facă să-și dea seama de aceasta … măcar că nu știu dacă până la urmă nu i-a părut rău c-a făcut-o să vorbească …”

Liviu Olah

Am fost să-l vizitez acasă miecuri 13 Octombrie 2004. L-am găsit tare obosit, deși era încă dupăamiaza devreme. A fost totuși binevoitor cu noi. N-ea primit cu bucurie și s-a rugat împreună cu noi. L-am privit și am observat pe ferestrele ochilor că acel „cineva” pe care-l cunoșteam din timpuri mai bune era încă acasă. I-am reamintit de Oradea și am vorbit puțin despre câteva evenimente și cunoștințe comune. În adâncuri, mocnea acum vulcanhiul care erupsese puternic altădată. Asta mă uimea și mă atrăgea iresistibil spre dânsul în anii tinereții mele.

N-am fost rânduit de Dumnezeu să fiu evanghelist, mai degrabă un fel de învățător de Biblie și păstor. I-am privit însă întotdeauna pe evengheliși cu o admirație aparte și uneori chiar cu … invidie. Fie că s-au numit Marcu Nichifor, Liviu Olah sau Sârbu oamenii aceștia vorbeau mereu cu un patos și o putere care venea întotdeauna de dincolo de ei. Cuvinte ca ei puteam să spun și eu, dar în spatele cuvintelor lor era o forță duhovnicească, o convingere categorică trimisă din altă lume ca să facă dintr-o dată toate lucrurile clare, limpezi și ușor de acceptat. I-am întrebat mereu dacă le este ușor să vorbească mereu așa. Mi-au răspuns: „Ba este foarte greu! Nu poți vorbi așa de trei patru ori pe zi. De obicei ai acest har al puterii o singură dată pe zi, după care urmează o descărcare spirituală, menită parcă să le aducă aminte că nu pot face lucrarea cum și când vor ei, ci doar în puterea divină a inspirației date de Duhul lui Dumnezeu.

Mi-am dat seama că, într-un alt fel și într-o altă măsură, aceiași situație se repetă și cu toți ceilalți „purtători de cuvânt” ai lui Christos. Pe fiecare dintre noi trebuie să „ne ia vântul” (pneuma Theou) și să ne învrednicească să căpătăm „crezare” în fața ascultătorilor noștri. Apostolul Pavel cerea bisericii rugăciune „pentru ca să i se dea Cuvânt ori de câte ori deschide gura să vorbească”. Ca și el, și noi știm când suntem folosiți de Dumnezeu și când vorbim doar din amintiri sau din ceea ce am cules din cărți sau din predicile altora. Spurgeon spunea că nici un David adevărat nu poate lupta îmbrăcat în armura și hainele lui Saul. Fiecărui David îi trebuie ceea ce i-a pregătit Dumnezeu pentru el ca slujire și unelte, chiar dacă uneori acestea sunt sau par ca sunt numai niște … pietricele adunate din albia pârâului …

Iată mai jos o poezie gemută într-o stare de agonie după „inspirația” necesară pregătirii unei astfel de predici:

Tînguire

Mă-nfior ades în vremuri
Ce timpu-n loc vor să-l oprească,
Răscruci de gând, popas stingher
Lumina-n mine fă să crească.

În ceas tăcut, sol nevăzut
De dincolo de infinituri,
Trimite grai celui ce-i „mut”
Și-mbracă-mă ca-n alte timpuri.

Dă-mi din înalt puteri cerești,
dă-mi haina sfânt-a proorociei,
Fă să cunosc ce-i neștiut,
Mesaj să-i fiu vremelniciei.

Mi-e inima un foc nestins
Cînd graiu-n mine nu-i „aprins”.

1980, București

Busilă

„Intrați în emisie !”

Am făcut cale lungă de la Los Angeles la București, m-am urcat cele zece etaje până la studioul „Vocii Evangheliei”, am deschis prima ușa și când să intru pe a doua … un afiș luminos mi-a stat în cale: „Nu intrați! Suntem în emisie!”
Mare lucru „emisia” asta, Domnule!

Sunt sigur că fiecare ați văzut pe un vârf de munte, pe o coamă de deal sau în plin deșert o căsuță micuța așezată lânge niște antene enorme. Este vorbesc despre o stație de radio sau despre un releu de retransmisie. Condamnați parcă să trăiască în singurătate, oamenii sau omul care lucrează acolo pare rupt cu totul de lumea din jur. Dar nu este așa …

O stație de emisie este mai „zgomotoasă” decât un stadion de 100.000 de oameni! Cel ce lucrează la o asemenea stație sau releu face mai multă geălăgie decât cei ce umplu un uriaș stadion de fotbal, căci gălăgia celor din stadion, oricât de asurzitoare este în perimetrul de beton, se aude cel mult la o sută până la cinci sute de metrii în jur. „Gălăgia” celui ce „emite” de la o stație de radio se aude prin conectarea la antenă sau la releu la mii și mii de \ilometrii distănță, pătrunzând în fiecare casă, în fiecare mașină care are un aparatv de radio.

Nu-i de mirare că în ultima vreme am început să spun celor din biserica ÎBethel”: „Intrați în emisie!”

Deasupra undelor sonore, deasupra undelor radio și de televiziune există unde spirituale, frecvențe speciale pe care lucrează Dumnezeu la mântuirea oamenilor.
Richard Wurmbrand povestea că, în anii petrecuți în celula singuratică a închisorii, nu s-a considerat niciodată izolat de lumea din jur. El a știut să folosească timpul într-o lucrare intensă de rugăciune. S-a rugat pentru prieteni, pentru dușmani, pentru cei înălțați în dregătorii, pentru cei bolnavi, pentru cei nemântuiți, ba chiar și pentru cei … pentru care nu se roagă nimeni.

Este greu să oprești un predicator să predice, chiar și în acea cumplită celulă singuratică! Fratele Richard a căutat să-și pastreze minte sănătoasă și să lucreze cu folos chiar și de acolo. Ca să fie auzit de alții, L-a rugăat pur și simplu pe Dumnezeu să preia cuvintele rostite de el acolo, în întunerecul izolării trupești, și să le ducă la cei care au nevoie de astfel de mesaje. Peste mulți ani, când povestea toate acestea în Canada, un om l-a luat departe și i-a mărurisit că s-a întors la Domnul în condiții ciudate, auzind niște mesaje în mintea sa, când nu putea să doarmă noaptea. Canadianul a ținut să i le spună și Richard a tresărit auzind fragmente din conversațiile și chemările rostite de el altădată, în temnița „cea mai de jos” a închisorii.

Astăzi, eu am ajuns un POP! Poate că unii dintre dintre voi nu știți despre ce vorbesc. Pe noua rețea de comunicare mondială numită Internet, fiecare abonat care intră „pe rețea” este un POP, adică un „Point of Presence”, un „punct de prezență”. Deschid computerul și … pot să ajung oriunde în lume. Pot vizita orice alt POP și pot comunica cu toți cei conectați în caeastă uriașa rețea, asemănătoare unei pânze de păianjen. Cu mult înainte de inventarea Internetului, Dumnezeu avea însă așa ceva. Oriune sunt „doi sua trei” adunați la olaltă, ei se conectează „în Christos,” la realitatea spirituală a prezenței și lucrării Sale. Cuvintele lor, cântările lor, rugăciunile lor sunt preluate de această rețea a trupului lui Christos răspândit în credincioșii din toată lumea, sunt înălțate apoi la tronul de har al domniei crerești, amplificate și retransmise ca să-și împlinească lucrarea pe pământ. Ca să comunic prin Internet trebuie să există doi sau trei POP. Ca să comunicăm în lumea spirituală trebuie să existe un minim de „doi sau trei” adunați „în Christos”. Asta înseamnă că nu ne putem aduna oricum ca să ne conectăm la lumea spirituală. Nu este totuna dacă stai spectator ca unul din mulțimea aceea uriașa, dar ineficientă de pe stadion sau dacă realizezi că ești „în Christos” și te cuplezi într-o atmosferă de rugăciune și intensă participare duhovnicească !

Iată de ce am ajuns să repet în adunarea sfinților de la Bethel: „Intrați pe emisie! Nu stați doar ca simpli spectatori în biserică!”

Pe vremurile copilăriei mele petrecute în biserica Basarab din șoseaua Nicolae Titulescu nr. 53A, organista bisericii era sora Bușilă. Dânsa se

Geabou Pascu

„Iubitor de oameni” este cu totul altceva și cu mult mai mult decât o afirmare de principiu, este o constatare pasională. În despărțirea dintre Pavel și frații din Efes (Fapte 20:17-38), vedem ce a însemnat acest sentiment pentru marele apostol:

„Au izbucnit cu toții în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel și l-au sărutat. Căci erau întristați mai ales de vorba pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea fața”.

Mi-am adus aminte ade aceasta la una din Conferințele ținute pentru păstori de Rick Warren, păstorul din Saddleback.

„Uitați-vă, vă rog la mine puțin. Opriți-vă din scris și privițimă în ochi, căci vreau să vă spun ceva foarte important: „Cel mai mare lucru de care au nevoie cei din bisericile voastre este să-i convingeți că-i iubiți. Creștinii au nevoie să simtă dragostea lui Dumnezeu prin cei trimiși să-i slujească. Vreau să vă șochez pe unii din voi și să vă spun că ceea ce faceți voi înainte de începerea serviciilor divine nu este un lucru bun. Vreau să vorbesc acelora care obișnuiți să vă închideți într-un birou singuri sau cu un grup de „supersfinți” din Comitetul Bisericii ca să vă rugați pentru ceea ce urmează să se întâmple în adunare. Vreau să vă spun că locul vostru atunci nu este în birou! Atunci trebuie să fiți în sală, printre oameni. Aveți toată săptămâna să vă rugați acasă și prin birouri. Când oile vin în staul, păstorii trebuie să fie la ușă și printre el. Stați de vorbă cu oamenii. Întrebați-i despre problemele lor. Zâmbiți-le și asigurați-i că au un Dumnezeu puternic care le va purta povara. Da-ți mână cu oamenii. Puneți mâna pe umerii lor. Mai sărutați-i pe unii dintre ei. Păstorul trebuie să-i convingă pe oameni că este un om căruia îi pasă, care vine să stea de vorbă cu ei, care este accesibil, nu închis într-un turn de fildeș sau într-un birou inaccesibil … Unii se poartă de parcă ar avea nevoie de oameni doar ca audiență, doar ca mulțime în fața căreia să-și confirme propria părere bună despre ei înșiși. Oamenii simt asta. Oamenii se duc după ce-i care-i caută și care este gată nu numai să le vorbească, ci și să le asculte glasul lor.

Secretul acesta l-a știut până și Absalom! El știa ceea ce nu știu unii din păstorii deastăzi: inima poporului se câștigă la poarta cetății. Motivația lui a fost greșită. Tactica lui a fost bună. Noi avem o motivație bună, dar mulți neglijăm tocmai această tactică bună.”

De același adevăr mi-am dat seama și când l-am auzit pe fratele Pascu Geabou spunând la Phoenix: „Mi-e dor de frații din țară pe care i-am păstorit atâția ani … Mi-e dor de cel neputincios pe care ridicam în brațe de fiecare data când mă duceam să-l iau cu mașina la biserică duminică dimineața și când îl aduceam la amiaz acasă. M-e dor de oamenii aceia simplii și bătrâni. Mi-e dor de frați.”

Era glasul unui păstor veritabil, vocea și cuvintele unuia împătimit de „iubirea de oameni”.

O caricatură

Când ne-am mutat pentru prima oară în clădirea bisericii „Bethel” din Anaheim, Californai, pe un perete aflat în holul intrării coriștilor era afișată o caricatiră tăiată dintr-un ziar local. Ea îl înfățișa pe un copil îngenuncheat lângă pătuțul său pentru rugăciunea dinainte de culcare. Sub caricatură era scris textul acelei rugăciuni copilărești:
„Doamne, ai grijă de mama, de tata, de frățiorul meu, de mine, dar, mai ales, ai grijă de Tine …. că dacă Ți se întâmplă Ție ceva, e vai de noi toți!”

Richard Wurmbrand

Cu câțiva ani înainte de moartea lui nenea Richard, l-am însoțit pe Aurel Popescu într-o vizită la Palos Verdes. Când doamnele s-au retras la bucătărie să pregătească ceva de mâncare, fratele Aurel s-a plecat discret spre fotoliul în care stătea nenea Richard și i-a spus mai mult pe șoptite:

- „Richard, nu de mult am început să mă preocupe serios problema morții. Și Valerica și eu suntem aproape de moarte și mă ia un fior rece pe sira spinării când mă gândesc la aceasta. Tu ești obișnuit cu moartea. De vreo 35 de ani … tot „mori”! Ce simți tu când te gândești la moarte?”

Lăsândse puțin pe spate ca să stea mai comod în fotoliu, nenea Richard s-a gândit puțin… El și-a dat seama repede că Aurel nu avea nevoie de texte biblice sau de predici. Omul de lângă el, prietenul de atâția ani de zile avea nevoie de un exemplu, așa că nenea Richard s-a gândit la ceva, a lăsat să i se lumineze fața de un zâmbet larg și spus:

„Singurul sentiment care mă copleșește când mă gândesc la moarte este … curiozitatea. Vezi, am fost cu Domnul Isus de atâția ani împreună. Am umblat împreună. Am fost în celula morții din închisoare, dar am fost și în casele regelui la Versoix. Am fost cu El în foarte multe țări ale lumii. Am fost cu El sănătos și am fost cu El bolnav. Am fost cu El la săraci și am fost cu El la bogați. Peste tot L-am văzut ce face și cum face. Când mă gândesc la clipa marii treceri dincolo mă întreb: „Sunt curios să văd cum o să o facă pe asta! Cred că voi învăța ceva de la El și cu ocazia asta!”

Mărturisesc că și fratelui Aurel și mie ne-a rămas gura căscată. La așa ceva nu ne gândisem încă. Moartea ca o mare … curiozitate. Pentru cel ce umblă zi de zi cu Domnul Isuș moartea va fi într-adevăr intrarea într-o nouă și minunată … realitate.

Petru Popovici

Pe data de 9 Noiembrie 2003, cu ocazia întâlnirii foștilor studenți creștini de la Timișoara, fratele Petru Popovici a rostit în biserica noastră din Los Amgeles un mesaj cu puternice accente autobiografice:

„Eu pot spune împreună cu psalmistul că „Dumnezeu m-a ocrotit în coliba Lui”. Treizeci de ani, din 1937 până în 1967, am vestit Cuvântul Domnului în România. N-au fost ani de mare libertate. Am suferit înainte de a fi comuniștii atei la putere. Uneori se pare că înainte de comuniști au fost chiar împotrivirile mai mari și suferințele mai mari.

Au venit comuniștii. Un frate venit din România după ce am ajuns eu aici, mi-a spus: „frate Pitt nu uita că mâna comuniștilor este destul de lungă să te ajungă și aici. Eu însă nu m-am temut de ei nici în România și n-aveam să mă tem de ei din Emerica.

Am fost păstor la Timișoara sub doi împuterniciți și la Arad sub un altul. (n.a. Un „împuternicit” era un om cu autoritate din partea Sattului Român ca să supravegheze activitatea Cultelor religioase și ale angajaților lor). Când mi-au făcut mutarea de la Arad la Timișoara, împuternicitul de acolo nu „m-a vrut”. El a pus un referat negativ la dosarul meu astfel ca Departamentul Cultelor să nu aprobe mutarea mea. La Arad era însă un împuternicit mult mai bun. Într-o clipă de intimitate și confesare mi-a spus:

„Domnul Popovici, dacă ar fi să pot să-mi aleg astăzi, eu aș alege să fiu baptist.”

„Da de ce nu poți și astăzi?” i-a zis eu. Am înțeles că se temea că-și va pierde pâinea.

Cel de la Timișoaran-a reușit nimic cu referatul lui pentru că împuternicitul de la

Sfinții din San Francisco

Iată că am străbătut două continente, câteva țări și am vizitat o sumedenie de biserici creștine. Lucrarea cu oamenii este uneori lipsită de rezultate vizibile spectaculoase. Răsplătirile ei sunt de cele mai multe ori nevăzute și ele, uneori rămânând ascunse foarte adânc … în viitor. Asta nu înseamnă însă că ele nu există!

În primul rând, cine lucrează cu oamenii colaborează îndeaproape cu Dumnezeu și-i simte foarte concret … respirația. Această „Ruah Elohim”  sau „Duh al Celui Atotputernic” adie delicat încă pe deasupra acestei lumi, aducând mereu în ființă și crescând apoi duios … copii „născuți de sus”, destinați să vadă și să moștenească Împărăția lui Dumnezeu.

În al doilea rând, cel ce lucrează cu oamenii pătrunde vrând nevrând în lumea nevăzută a spiritualității, a caracterului. Aceasta este o lume a inefabilului, dincolo de „ceea ce se vede” cu ochii firești, o realitate care poate fi palpată numai cu sufletul și poate fi modelată numai prin Cuvânt, prin post și prin rugăciune.

Una din caracteristicile acestei existențe spirituale este ceea ce eu numesc „elasticitatea”, capacitatea